Wednesday, 19 November 2014

Ce poti face cu un singur picior

My Left Foot (1989)

Tot auzisem in stanga si in dreapta ce rol genial face Daniel Day-Lewis in acest film, care i-a adus primul din cele 3 Oscaruri ale carierei, toate pentru rol principal, ramas pana acum singurul actor cu o asemenea performanta. Am amanat insa vizionarea pentru un moment cand voi avea dispozitie pentru un film biografic, care a venit intr-un tarziu si, dupa ce l-am vazut, m-am intrebat ce mi-a luat atat de mult sa ma conving. 
Christy Brown a fost un scriitor si pictor irlandez nascut cu paralizie cerebrala, doar putin mai mobil decat Steven Hawking (iese curand si filmul dupa viata lui, daca nu a aparut deja, The Theory of Everything, cu Eddie Redmayne, un actor pe care l-am remarcat din miniseria Pillars of the Earth, incercandu-si sansele la Oscar). Brown este insa constrans sa-si poarte infirmitatea fizica intr-o lume in care nu se face prea mare caz de termeni si un olog este un olog, fara menajamente si fara impachetarea cuvintelor intr-un mod care sa nu lezeze sentimentele celui in cauza. Singura parte a corpului pe care Christy o putea coordona era piciorul stang, acel picior cu care invata sa scrie, sa picteze, isi bate la masina cartea ce-l va face cunoscut, incearca sa se sinucida intr-un moment de depresie sau ofera o floare celei de care se indragosteste. 
Filmele biografice se bazeaza in primul rand pe interpretare, pe rolul de compozitie,  si ceea ce face aici Daniel Day-Lewis din Christy Brown e unul din cele mai bune roluri din intreaga cinematografie, cu eforturi pe masura din partea actorului: doua coaste rupte, o lunga perioada petrecuta la o clinica pentru persoane cu handicap, pe care i-a si vizitat ulterior cu Oscarul, saptamani intregi in care a refuzat sa iasa din rol si sa se ridice din scaunul cu rotile in timpul pauzelor de filmari sau sa manance singur, schimbarea vocii, o dedicare totala. 
Daca vreti sa stiti mai multe despre modul nebunesc in care un actor considerat de multi drept cel mai mare in viata isi pregateste rolurile, gasiti aici un articol. Ceea ce vede spectatorul din toata aceasta pregatire este un erou crescut cu mult devotament si dragoste de mama sa (citind articolul din link ma gandesc ca si actrita Brenda Fricker si-a meritat Oscarul pentru rol secundar, fie si doar pentru eroismul de a rezista intensitatii cu care Day-Lewis a intrat in personaj), inconjurat de o familie numeroasa si solidara, indarjit sa-si depaseasca statutul la care l-a condamnat infirmitatea si tanjind dupa dragoste. 
Asa cum l-au surprins scenariul si interpretarea, Christy Brown nu starneste mila, ci vinovatie si sentimentul inferioritatii. Eu, cel putin, ca o fiinta perfect functionala fizic, intreaga si totusi atat de limitata, fara sa fi facut nimic notabil in viata, mi-am simtit micimea in fata acelui om care, cu un singur picior, picta si scria mai bine decat mine, cu toata ambidextria. Unii poate vor gasi aici motivatie si inspiratie, pe mine ma descumpaneste, dar apreciez mult intr-un film sau o carte oamenii care nu isi plang de mila nici atunci cand au de ce cu prisosinta, care stiu sa sa obtina ce-si doresc fara sa dea vina pe circumstantele potrivnice sau pe cei din jur pentru esecuri, sa se ridice dupa ce cad si sa continue, regasindu-si speranta. 
Daca mai e cineva care nu a vazut My Left Foot si nu e deranjat de faptul ca e in mod clar un film care tipa dupa Oscar, daca mai aveti indoieli asupra a cat de bun poate fi un actor foarte bun, ar cam fi timpul sa-l vedeti. Sa mai spun doar ca, pentru a pastra nota optimista, filmul se incheie acolo unde se termina toate povestile, la "au trait fericiti...", in momentul cand in viata adevaratului Christy Brown incepea calvarul:
"Girl in the wind
blowing wide open
the closed doors of my life -
which way are we going?"

Si inca ceva: am vazut de curand o versiune autohtona a lui Christy Brown la AFI Palace Cotroceni: nu avea maini, statea pe o masa si picta cu piciorul. Drept, nu stang. Destine nestiute, pe care le privim ca pe o ciudatenie si apoi trecem mai departe...

No comments:

Post a Comment