Sunday, 16 November 2014

Relativism intre Dylan Thomas si legile lui Murphy


Interstellar (2014)

In sfarsit, a aparut acel SF asteptat de prea multi ani, pe care l-am sperat de la Gravity dar nu a fost, l-am asteptat de la Prometheus dar nu s-a intamplat. Acolo unde echipele lui Ridley Scott si Cuarón au esuat, la scenariu, Nolan singur se descurca impecabil, reuseste sa acopere gaurile negre ale plotului mizand pe faptul ca nimeni nu stie ce se intampla intr-o gaura neagra si speculatiile lui nu sunt mai putin credibile decat cele ale cercetatorilor. Indrazneste sa gandeasca atat de departe incat le inchide gura nu doar profanilor intr-ale mecanicii cuantice si relativiste ci si celor mai avizati, care studiaza fenomenele cosmice. Cu o ipoteza valabila, anuleaza paradoxurile spatio-temporale de care ma impiedic in toate filmele de duzina ce incearca sa le valorifice. 
Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.
Nu vreau sa va stric placerea vizionarii, e chiar un film de neratat, asa ca n-am sa spun prea multe despre continut, pe care un trailer bine facut, ce creeaza asteptari dar nu-ti spune prea mult, reuseste sa-l ascunda destul de bine, decat ca omenirea este pe moarte pe un Pamant batran, sufocat tot mai des de nori densi de praf. Cand lumina moare, poate ea sa fie regasita in alta parte excluzand din ecuatie iluzia  resemnata propusa de teologie?
Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.
Viata, moarte, lupta, poezie, frumusete, imagini ce s-au transformat in material de studiu pentru stiinta data fiind precizia cu care Nolan le-a gandit si proiectat pornind de la parametri reali, de la ceea ce se cunoaste acum despre spatiu. Si un film care m-a tinut cu sufletul la gura, intr-o plimbare prin Univers pe cat de veridica pe atat de frumoasa, in cautarea locului prietenos unde viata poate continua. 
Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.
La centenarul nasterii lui Dylan Thomas, filmul ii aduce omagiul sau, reinterpretandu-i una din cele mai cunoscute poezii la scara umana, a unei specii ce incearca sa-si continue supravietuirea. Si o face printr-o experienta intensa, asa cum ne asigura Nolan in mesajul de la Imax pentru avanpremiera, reluat, se pare, la fiecare proiectie. Vizual, v-am spus ca stacheta este ridicata atat de sus incat pana si mediile stiintifice se incumeta sa analizeze bazele reale ale saltului vizual pe care-l realizeaza Interstellar. Si nici nu este nevoie de tehnologia 3D pentru a reda senzatia de adancime a furtunilor de nisip si valurilor uriase, a peretilor abrupti de gheata sau a celor instelati. Iar coloana sonora este la aceeasi inaltime: momentele in care simti ca decolezi intr-o naveta spatiala, cu sunet rece, agresiv, violent, cu scrasnete metalice, alterneaza cu linistea deplina a spatiului, cu senzatia de pace si vid, asigurand imersiunea despre care vorbea Nolan la inceput. 
Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.
Si mai este acest "wild man" interpretat de Mathew McConaughey, niciodata infrant, mereu in cautare de solutii, pentru care omenirea inseamna in primul rand familia lui. V-am mai spus ca e un actor care-mi place, dar nu pot sa nu ii observ manierismele, acel stil melancolico-reflexiv de interpretare, care aici se pliaza perfect pe spiritul personajului. In parabola Interstellar, Omul e singur; Ei, indiferent cine vor fi fost, si-au terminat rolul. Doar o lume atee poate aduce schimbarea, doar cautarea, asumarea riscurilor si depasirea propriilor limite pot salva. Mantuirea se intampla aici si acum sau totul se va fi petrecut deja, doar ca nu stim inca, pana cand "atunci" nu devine "acum". Predeterminarea nu inseamna fatalism atunci cand intervin legile fizicii.
Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.
Sa fie sentimentul apropierii mortii acel moment de luciditate cand iti dai seama ca ceea ce se poate intampla se va intampla? Este un punct in film (nu vreau sa spun mai mult) ce m-a lasat putin in ceata, unde o actiune se anuleaza prin chiar rezultatul ei. O mica gaura neagra intr-un plot bine gandit, dar cine stie ce s-o ascunde in ea?! Orice poate fi, chiar si o poezie plina de emotie.
Si mai este un alt punct exasperant, format din ultimele vreo zece minute, care mai bine ar fi lipsit cu totul, dar tributul gustului spectatorilor american modelati de Hollywood trebuia platit si el...
And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.

Cu Interstellar, Nolan a reusit sa se ridice mai sus decat o facuse cu Inception, nu doar in spatiu si timp. Acum, sub imperiul impresiilor proaspete, mai ca-mi vine sa-l plasez si deasupra lui Memento, preferatul meu dintre multele lui filme bune. Nu stiu, timpul imi va mai decanta impresiile, dar este absolut un film de vazut, nu doar pentru iubitorii SF-ului, ci pentru toti: wise men, good men, wild men...

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.