Saturday, 10 October 2015

Latura intunecata a Anim'estului


Creepy Animation Night la Anim'est 2015

A devenit o traditie deja, de vreo 7 ani incoace, ca noaptea de vineri din cadrul festivalului de animatie sa fie aceea cand monstrii interiori si exteriori sunt lasati sa alerge liberi pe ecran, in cadrul productiilor dark, horror, creepy. Anul acesta selectia a fost parca mai metal ca niciodata,  incepand cu ilustrarea animata a albumului Slayer World Painted Blood, continuand cu concertul acustic al celor de la Dirty Granny Tales, cu aparitii asemanatoare cu traditia black metal, si terminand cu tematica filmelor gazduite de selectie, comuna cu cea a multor trupe de death sau gothic metal. Prin urmare, si in randurile publicului venit in numar mare vineri de la ora 23,00 la Patria am intalnit multi dintre obisnuitii concertelor de gen. 
Seara a inceput cu prezentarea unora dintre regizorii si producatorii filmelor ce urmau sa fie proiectate, care ne-au spus cateva cuvinte despre creatiile lor (cei mai putin timizi dintre ei). 
 De la bun inceput va spun ca selectia, care a continut animatii aparute in 2014-2015, mi s-a parut mai putin ofertanta decat in alti ani, dar asta nu cred ca tine de gusturile si alegerile organizatorilor, ci mai degraba de o anumita tendinta ce pare sa se manifeste in animatie zilele astea, mai fartsy, o inspiratie vizuala golita de continut participativ, in care tehnica primeaza in defavoarea story-ului. Cei implicati in domeniu vor gasi poate mai interesante joaca de-a stop motion-ul si digitalizarea, dar pentru publicul neimplicat in domeniu  combinatia dintre vizual + mesaj + storytelling (daca e cazul) va ramane mereu mai interesanta decat  tehnicile de animare.
Unele filme m-au facut sa-mi pun problema diferentei dintre animatie ca atare si videoclip muzical, fiind calitativ sub videoclipuri bune ale unor trupe metal. V-am zis ca intreaga seara a avut o coloana sonora destul de heavy, ce a gadilat in mod placut urechile rockerilor din sala.  Am ajuns la concluzia simplificata ca intr-o animatie primeaza imaginea si story-ul, ceea ce se transmite de pe ecran, in timp ce intr-un videoclip mai important este ce se aude din boxe, imaginile fiind pe planul doi, in umbra muzicii. Este ceea ce am simtit in cazul catorva creatii, care m-au delectat mai mult auditiv decat vizual, precum Acid Fuzz, o piesa Toxic Holocaust. Cele doua parti ale selectiei, despartite de concertul Dirty Granny Tales, mi s-au parut nebalansate, inegale valoric, ca si cum organizatorii ar fi vrut sa rasplateasca perseverenta celor ramasi dupa ora 2, cand s-a terminat concertul grecilor, lasand pentru sfarsit cele mai bune proiectii, ce s-au incheiat pe la 4. 
Sintetizandu-mi carcotelile principale legate de organizare, cele trei aspecte mai mult sau mai putin deranjante au fost: cinematograful Patria, in care se tot organizeaza de ani buni acest eveniment, depasit si inadecvat ca structura (sa se renoveze, primesc, dar sa nu se schimbe nimic!), un loc unde cam jumatate de sala, partea din spate, nu are vizibilitate buna din cauza balconului de deasupra, la care accesul a fost interzis anul asta, nu stiu daca din motive de reparatii sau ca sa nu se prabuseasca in capul celor de jos; sonorizarea care a facut exces de zel de basi pana la a face ininteligibil partial ce se vorbea pe ecran si - nu numai pentru mine, dar si pentru mai buni cunoscatori de engleza - absenta subtitrarii. Daca in ziua anterioara, la animatiile norvegiene, in conditii de sunet mult mai bun, totul era subtitrat in engleza si romana, m-as fi asteptat aici ca macar o titrare in engleza sa primim unde era cazul, desi de multe ori imaginile erau insotite doar de muzica. Nu toti putem trece in cv "excelent" in dreptul limbii engleze, eu o stapanesc mediu, cat sa nu am probleme cu o subtitrare dar ascultarea in conditii de zgomote de fond imi ridica dificultati de intelegere. Sa zicem ca asta e doar problema mea, ca nu-mi place engleza si insist sa o las mai la coada limbilor straine cunoscute :)
Ca tematica, editia de anul asta a stat sub semnul visceralului, cu multe reprezentari gore, dezmembrari, sange, organe, casapiri, mai putin sub semnul atmosferei. La ce altceva ne putem astepta de la aceasta lume incadrata de povestea sangeroasa a unui serial killer desfasurata pe acordurile Slayer, din copilaria marcata de uciderea mamei pana la maturitatea sub semnul crimei pentru reconstituirea imaginii celei pierdute? Nu lipsesc filmele ce recurg la imaginarul atat de exploatat de zona dark desprins din Poe si Lovecraft, capitol la care am remarcat Pickman's Model (trailerul aici), o animatie digitala cu personaje aparent sculptate, le-as fi vazut mai degraba intr-un stop motion. 
Insa pentru mine imaginile sunt doar un accesoriu, un mijloc de a ajunge la trairi, iar filmul care mi-a atins coarda sensibila, oarecum in afara tendintei generale, a fost La casa triste din Mexic (trailer aici). Tristeza, soledad, muerte intr-o animatie stop motion care arata ca nu trebuie sa fii artist grafic ca sa creezi o lume emotionanta, ca obiectele gasite in magazinele de antichitati sau targurile de vechituri pot recrea trecerea unei familii prin viata, vorbind ele insele despre degradare si pierdere. M-a intrigat The Waldgeist & Me (trailer), o relatie disfunctionala bazata pe sindromul Stockholm, prezentata in salturi temporale, intre un om si un spirit al padurii intalnit dupa ce si-a mancat toate pet-urile (pestele, canarul, hamsterul) si ultimul dintre ele, cainele, a murit in drum spre padure. M-a amuzat Odin's Afterbirth, un macel sangeros intre vikingi si monstri. Daca ar fi fost creatia unei femei, productia belgiana Les Pécheresses a lui Gerlando Infuso (un fragment aici) ar fi fost repede catalogata ca manifest feminist. Dar si barbatii se intreaba ce s-ar fi intamplat daca nu Eva, ci Adam ar fi muscat marul pacatos. Cred ca nu s-ar fi schimbat nimic si tot Eva ar fi avut de patimit ca in loc sa-i gateasca o ciorba satioasa l-a lasat pe bietul om sa cada in ispita. 
Cum va spuneam, intre cele doua calupuri de animatii ne-am delectat cu cvartetul vocal-instrumental Dirty Granny Tales, venit sa ne povesteasca muzical Didi's Son,  in care un scriitor patrunde in propria-i poveste, se indragosteste de un personaj si se vede amenintat de eroii sai. 

Desi pe scena de la Patria nu am avut nici papusari, nici coregrafie si show-ul s-a bazat pe proiectiile animate si pe atmosfera creata de membrii trupei, desculti, machiati si costumati in ton cu imaginile, grecii au oferit o ora de muzica bombastica si teatrala ce a incantat publicul amator de horror freak shows. Muzical, m-au dus cu gandul spre Sopor Aeternus. Alternarea chitarii cu mandolina, imbinarea cu bassul acustic sau xilofonul, cu violoncelul si tobele, carora le erau alaturate instrumente neconventionale (unul era, daca nu ma insel, un fohn, folosit pentru a aminti  celalalt sens al cuvantului, vantul primavaratic din Alpi), vocile cu accente goth si teatrale au construit povestea pe care am ascultat-o ca niste copii cuminti. Fara sa fie metal, bazata exclusiv pe instrumente acustice, muzica se situeaza la o frontiera intre genuri ce-si atrage public cu background-uri diverse.  Si tot asemenea copiilor am ascultat  o poveste spusa de atatea ori fara a ne plictisi. Dirty Granny Tales au fost dovada ca in muzica, mai importanta decat originalitatea, este impachetarea, modul in care iti construiesti imaginea, un concept larg care inglobeaza muzica propriu-zisa, manifestarea scenica, iconografia trupei. Povestitorii nu au vrut sa intre in povestea noastra, a ascultatorilor, nu au interactionat cu publicul, erau deja in lumea lor. Si ne-au invitat pe noi sa ne gasim calea spre ea prin limbajul muzicii, pana cand cele doua lumi, a noastra, a ascultatorilor din intunericul salii si a lor, condusa de forta demonica a marionetelor, s-au contopit intr-una singura. 
Cam atat despre Anim'est, va spun la revedere pe acordurile trailerului show-ului Didi's  Son:


No comments:

Post a Comment