Un roman gotic al zilelor noastre

Gyorgy Dragomán - Rugul

Am preluat ca titlu descrierea de pe coperta pentru ca mi s-a parut foarte potrivita. La cateva luni dupa Revolutie, o fata ramasa fara ambii parinti este luat de la orfelinat de bunica sa. Din momentul intalnirii cu aceea pe care n-o cunoscuse niciodata, intelege ca bunica nu este o femeie obisnuita: nu face economie de vodca, se lanseaza in tren intr-un dans hipnotic, pecetluieste promisiunile cu sange, face semne ciudate in faina ce devine pastratoarea memoriei, citeste gandurile. Cand ajung acasa, dam si de spatiul interzis, secret, din castelele romantismului tenebros: este o magazie de lemne incuiata cu lacat. Prin incaperi se aud pasi, scartaituri, obiectele pulseaza si vibreaza in ritmul lor, intr-o dimensiune ce nu se supune legilor fizicii, ci celor ale magiei: pietricelele aruncate in jurul magaziei ridica o bariera protectoare care, odata strabatuta, dezvaluie un secret, o papusa strapunsa de andrele ce ne arunca in plina vrajitorie. 

Daca in Regele alb autorul maghiar de origine romana ne invita sa vedem lumea prin ochii unui baiat de 12 ani ce se maturiza intr-o lume dominata de violenta si totalitarism, protector al mamei, de data aceasta naratoarea romanului este o fata, cam de aceeasi varsta, un copil la fel de traumatizat si capabil sa-si cladeasca o lume proprie, insa din postura de protejata. Suntem in perioada imediat urmatoare Revolutiei, cand se platesc polite, se cauta vinovati si (presupuse) greseli ale parintilor se rasfrang asupra urmasilor. Suntem in vremea mineriadelor, perioada reintrata de curand in actualitate, iar orasul din Transilvania unde este plasata actiunea (sa fie Targu-Mures, orasul natal al autorului?) isi are si el "minerii" lui, muncitorii de la combinat.
Ambii eroi dau glas aceleiasi nostalgii, tristetea copiilor cu parinti absenti, aceleiasi sperante a regasirii, pe care protagonista si-o marturiseste prin vise: 

"In curte e intuneric, vantul scutura crengile nucului, nu ma-ndrept catre poarta, ci merg direct la nuc, ma opresc in fata lui, ma uit in sus, printre crengile negre, la cerul negru, ii ating scoarta, acum stiu ce am de facut. Dezleg coltul baticului, scot de-acolo cele doua verighete, pe a Tatei mi-o pun pe degetul mare de la mana dreapta, pe a Mamei pe cel de la mana stanga, ma catar in nuc, alerg pe trunchiul lui, alerg pe ramurile lui groase pana sus de tot, in varf. Stau in picioare pe crengile subtiri, care se clatina si se leagana sub talpile mele, n-o sa cad, stiu ce am de facut. Apuc cu ambele maini baticul de doua colturi opuse, il intind in vant, baticul e negru, zbor pe deasupra apelor, apoi pe deasupra padurilor, apoi pe deasupra muntilor, apoi totul e scufundat in intuneric ca atunci cand se lua curentul, totusi eu stiu ca ei sunt acolo, simt asta dupa mirosul vantului." 

Cei care au citit Regele alb isi vor da seama imediat ca fragmentul de mai sus poarta amprenta stilistica bine definita a lui Dragomán, cursivitatea neintrerupta, formata din propozitii juxtapuse scurte. Puse una langa alta, dau senzatia unei carari pe care, odata pornit, iti este greu sa te opresti. Te duce fraza singura acolo unde vrea ea, cu usurinta, lin, pe nesimtite.

Am sorbit cartea asta, al doilea sau roman, cu aceeasi bucurie si placere ca si pe primul. Si Emma (o alta asemanare este ca ambii copii mostenesc numele adultilor din familie) mi-a devenit la fel de draga ca si Dzsátá, fiind un tumult de emotii contradictorii, gata sa absoarba fiecare amintire despre parintii si bunicul morti, sa culeaga de la cei care i-au cunoscut toate senzatiile, negative si pozitive deopotriva. Prima iubire, rivalitatea cu o colega de clasa, ritualurile bunicii, descoperirea pasiunilor pentru desen si alergare sunt momente pe care le traieste cu intensitate, iar dimensiunea magica o insoteste pretutindeni. Fiecare gest al bunicii capata proportiile unui ritual. Pregatirea magiunului cu ierburi si ciuperci se desfasoara in ritmul unei incantatii secrete, ca si aceea a strudelului sau a lichiorului de nuci.
Existenta Emmei alaturi de bunica se transforma intr-o continua initiere, in care copilul este calauzit de adult pentru a-si gasi forta interioara, pentru a-si deschide larg simturile. Printre gesturi si cerinte aparent inexplicabile ce-si vor gasi mai tarziu noima, se insinueaza povestea bunicii, depanata la persoana a doua, ce incepe cu o stea aurie si isi cauta refugiul in magie, incadrata in aceea principala, care incepe si se termina cu un rug, primul ridicat la orfelinat, al doilea in piata orasului. Atata timp cat vor exista vrajitoare ce bantuie constiinta colectiva in nevoia ei de a gasi tapi ispasitori, vor exista si justitiari gata sa le arda pe rug.
Nu vreau sa dezvalui prea mult, toata fascinatia cartii sta in mirajul pe care il creeaza si-l dezvolta, in broderia aceasta fantastica aplicata realitatii dure, cu ecouri din Labirintul lui Pan, in candoarea vocii cristaline a Emmei, cu dilemele si problemele specifice varstei, ce se vad invadate de acelea, mai mari, ale unor epoci din trecutul recent si mai indepartat. Si m-a cucerit intr-atat ca parca ar fi pacat sa ma apuc acum sa mormai despre reteta castigatoare pe care a gasit-o Dragomán de la prima carte si o aplica si aici. Pentru ca daca mananc o prajitura buna, ma bucur sa-i regasesc gustul  dupa cativa ani. Daca v-a placut Regele alb, sigur o sa va placa si Rugul. Daca n-ati citit-o pe prima, va invidiez, pentru ca Rugul va fi o aroma noua, care sper ca va va incanta simturile! Na, ca m-a contaminat bunica Emmei cu retetele ei!