luni, 26 octombrie 2015

O alarma pentru soareci pe intelesul pisicilor


Kurt Vonnegut - Pianul mecanic 

Daca noi, oamenii, am fi pisici, cartea aceasta, romanul de debut al lui Vonnegut, scris in 1952, ar putea fi alarma ce ne-ar avertiza ca soriceii, adica masinile, sunt tot mai aproape. Acum, mai mult decat atunci, viata noastra depinde de ele, unele meserii au disparut, devenind automatizate, altele s-au modificat. Ma intreb: ce utilitate mai au postasii de cand s-a inventat e-mailul? ce se va intampla cu traducatorii daca Google Translate va reusi sa atinga performantele de a deslusi nuantele limbilor si contextele cu precizia unui om? De ce sa mai existe magazine fizice cand aproape orice se poate cumpara online? Si intrebarile ar putea continua, insa logica imi spune ca suntem inca departe de viziunea intunecata si distopica a cartii. Suprimarea unor locuri de munca este inca in masura sa genereze altele. Sau, continuand ultimul exemplu, mai avem pana cand un robot sau un tub pneumatic iti va si aduce acasa cumparaturile facute online.
In carte, saltul a fost facut brusc. Ultimul razboi mondial, castigat de managerii si inginerii ce au reusit sa continue productia aproape fara mana de lucru, a schimbat cursul lumii. O revolutie industriala a facut ca numai cei cu meserii speciale sa se salveze de la a fi inlocuiti cu masini, restul primind slujbe in armata sau in Fortele de Reconstructie si Reparatie, adica la drumuri, poduri si canale. Cand un om construieste o masina prea eficienta, ea ii poate lua locul. Cand oamenii cad in dizgratia masinilor, isi pierd slujba. Daca nu mai indeplinesc parametrii postului, atent evaluati de aceleasi masini ce-i intocmesc fiecarui absolvent de colegiu un profil de aptitudini si realizari, munca le este automatizata. Orice carte trebuie scrisa in termeni pe care sa-i inteleaga masinile, singurele evaluatoare de calitate, judecatorii absoluti ai speciei umane. Asa ca oamenii devin doar cifre, statistici, fiind definiti in primul rand de IQ.
In aceasta lume standardizata, bine pusa la punct de parametrii de performanta, Paul Proteus, managerul unei uzine, incepe sa simta tot mai acut ca in toata perfectiunea s-a pierdut ceva si sa-si manifeste nevoia de mister, de imprevizibil, de a umple un gol in viata. Pentru ca reversul disparitiei foametei este pierderea demnitatii si a sentimentului utilitatii, senzatia de anihilare a individualitatii. Nemultumirile incep sa se manifeste, revolta este aproape. De la un capat la altul, cartea este traversata de un sah indian ce se plimba prin oras si pare sa nu inteleaga nimic din civilizatia cu care ia contact, considerand lucratorii sclavi si masinile un fel de guru capabile sa raspunda la orice intrebare. Si intrebari are multe, deloc confortabile, pe care nu ezita sa le puna cu candoare ce mi-a amintit de eroii picaresti ai lui Diderot si Voltaire.
Este o carte in care se simte viziunea satirica si analitica a lui Vonnegut ce avea sa se dezvolte ulterior si, daca as fi inceput sa-l citesc cu ea, poate ca as fi privit-o cu mai mult entuziasm. Venita insa dupa Abatorul cinci sau Galápagos, mi-a lipsit ceva. E prea gri, lipsita de sclipirile situatiilor fantastice si amuzante de mai tarziu, de dislocarile spatio-temporale si de incursiunile autorului in text. Prea transanta si fara nuante, prea apropiata de lumea cea minunata conceputa de Huxley, inlocuind insa eugenia cu IQ-ul si tehnologia, dar, in absenta somei, imaginea de aici e mai lipsita de iluzii, speranta si consolare. Este o viziune dusa la extrem dar care ramane nearuncata in aer, confirmand-o pe aceea si mai pesimista, a unei naturi umane autosuficiente. Nu intamplator pisica despre care va spuneam la inceput a murit destul de repede, in primele pagini.
Imi dau seama ca am folosit dubla masura si am spus cele de mai sus numai pentru ca stiu ce carti geniale a scris Vonnegut dupa aceea. Daca pe coperta ar fi fost numele unui necunoscut, m-as fi entuziasmat de descoperire. Societatea lui de aici m-a facut sa ma gandesc ca dorinta aia secreta de a avea suficiente resurse ca sa nu fie nevoie sa lucrez, doar ca sa ma plimb prin lume, sa citesc si sa pictez, poate nu e chiar ok :).  Si oricum as prefera ferma din mijlocul naturii in locul apartamentului ultratehnologizat.
In ciuda celor de mai sus, daca va place Vonnegut orice reintalnire cu el este o bucurie, chiar si romanul de debut. Daca nu-l cunoasteti inca, ar fi o ocazie buna sa incepeti, sa va puteti rezerva pentru mai tarziu la crème de la crème.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.