Domnii Blanchard si Cutia

Marie-Jeanne Urech - Sindromul capului care cade

Un barbat se prezinta la noul sau loc de munca. Se numeste Arthur Bellange dar, in momentul cand este inghitit de maruntaiele Cutiei si devine unul dintre numerosii angajati fara identitate, afla ca altul va fi numele sau:

"- Pentru mine, esti Blanchard. 
- De ce Blanchard? Ma numesc Arthur Bellange. 
- Aici toata lumea se numeste Blanchard. 

Bellange parcurse vasta sala presarata cu neumarate capete compartimentate in nenumarate cutii. 

- Toti? se ingrijora el. 
-Toti. E o chestiune de egalitate. Toata lumea are aceleasi drepturi aici. Si aceleasi indatoriri!"

Obtinerea unei promovari adauga numelui un titlu: Domni Blanchard, Dragi Domni Blanchard, Foarte Dragi Domni Blanchard... si asa mai departe, din adjectiv in adjectiv, de la serenisim la glorios, ilustru si nobil... Pe masura ce se produce ascensiunea sprea nivelul superior al Cutiei, halatele se transforma in costume iar spatiul meschin, calculat cu precizie, cat sa incapa o coala si coatele lucratorului, se transforma in birou. 

Munca lui Bellange consta in a trage linii ascendente in sala intunecata de la subsol, unde a fost repartizat. Toata ziua, cu creioane neascutite, pentru ca s-a renuntat la ascutitori, se straduieste sa pastreze gratia si precizia liniilor. 

Intr-un microroman ce il aduce pe Kafka mai aproape de proza metaforica inspirata de Boris Vian, Marie-Jeanne Urech propune un personaj care refuza standardizarea si incearca sa inteleaga mecanismele sistemului in care s-a inrolat. Arthur Bellange, acest Blanchard ce inoata impotriva curentului, e punctul central al cartii, in jurul caruia se construieste Cutia, se inalta esafodajul sistemului corporatist claustrofobic creat de autoare. La temelia sistemului, se afla munca asidura, continua, barfele, zvonurile, invidia, privirile piezise aruncate celui chemat la etajele superioare, refugiul gasit de fiecare intr-o aspiratie imposibil de indeplinit, noptile petrecute la serviciu, pentru a nu-si pierde  locul de munca (in sensul concret al cuvantului, scaunul delimitat de paravane), pauza zilnica de ceai de patru minute, femeia Blanchard, singura din cladire, cu vocea ei alinatoare, conflictele iscate de dorinta de a nu ceda uniformizarii si de a nu-si uita numele, de a nu deveni un creier inactiv intr-o cutie unde se desfasoara munca manuala, uniforma, repetitiva, unde nimeni nu indrazneste sa depaseasca parametrii propriilor atributii si sa vada solutii evidente, sentimentul de reusita generat de egalitatea tratamentului, necesitatea gasirii unui tap ispasitor, ce intareste solidaritatea grupului. 

Mi-a placut Accesorii pentru paradis, romanul tradus anterior in romana. Prin comparatie, Sindromul... mi s-a parut o carte seaca. De la un punct, textul parca se opreste, intra in aceeasi monotonie ca si viata din Cutie, se inchide prea mult in sine si devine sufocant, entuziasmul cu care pornisem s-a ofilit ca o planta lipsita de soare. Sunt straturi-straturi, exprimate deja in primele vreo cincizeci de pagini. De acolo, totul nu face decat sa se repete, sa stagneze, sa nu mai aduca nimic nou pana la izbucnirea finala. Aceeasi scena e citita de vreo trei-patru ori, fie ca Bellange ajunge la unul din etajele superioare sau in holul luminos unde sunt primiti clientii. Aceeasi senzatie, reluata fara a fi imbogatita, aceleasi propozitii scurte, sfichiuitoare, alegoria parca nu-si mai atinge scopul cand isi pierde forta creatoare. 

Mi-a placut modul cum incepuse sa trateze ideea, nu mi-a placut ca, dupa primele pagini, care o expun, totul s-a transformat intr-o permanenta linie descendenta si pe scena acestui teatru absurd a continuat sa se deruleze iar si iar aceeasi secventa, cu o mica zvacnire de inspiratie pastrata pentru final, intr-un tablou apoteotic de Craciun.