Locuri tainice, locuri interzise

Cees Nooteboom - Pierdutul paradis

"Totul a inceput cu o neintelegere si continua asa, la nesfarsit. Poti sa mai amesteci si rea-vointa, insa de cele mai multe ori nici macar nu-i nevoie. La un moment dat, o femeie asculta de un sarpe cu toate consecintele de rigoare, apoi o corabie cu panze ajunge la un tarm necunoscut, unde oameni pictati s-au ascuns in paduri, sau cineva merge cu masina intr-o seara in cartierul nepotrivit si nu va mai fi niciodata la fel ca inainte."

Alma si Almut, doua brazilience cu radacini germane, isi parasesc tara, urmandu-si visul de a ajunge in Australia. Ambele sunt pasionate de arta, una de cea cubista, cealalta de a Renasterii, in special de ingeri. Atractia Almei pentru lumina si fiintele ei vine in contradictie cu umbra ce  ii coloreaza tenul si se rasfrange in priviri si asupra trecutului. Pentru ca intr-o zi a pasit in intuneric, a intrat intr-un loc interzis, intr-un cartier din Sao Paulo de unde a iesit transformata. Plecarea spre Australia ar putea aduce vindecarea, dar si acolo afla ca exista locuri interzise, sacre, tinuturi stapanite de spiritele ancestrale ce nu vor sa fie tulburate, dupa cum exista si locuri tainice care pot fi descoperite in mijlocul desertului, in acea liniste ce amplifica trairile si perceptiile. 

Mai intai, are o relatie de o saptamana, fara cuvinte, cu un pictor aborigen.  Apoi se metamorfozeaza in inger, chiar daca e un inger fals, asa cum false par a fi toate punerile in scena, joaca de-a aborigenii printre oameni ce fac spectacol desi si-au pierdut legatura cu radacinile. 

Umbra este pretutindeni prezenta in aceasta carte ce vorbeste despre o latura fantomatica a existentei, aceea din care lipseste ceva. Am citit despre picturi necunoscute si mi-a placut sa mi le imaginez, cu interpretarea lor, mai mult senzoriala decat estetica, pastrand aceeasi umbra ca si Alma, intunecata dar abia intuita. Am citit despre un barbat german, ajuns si el in Australia, la o cura de dezintoxicare, ce tanjeste dupa o fata careia nu i-a cunoscut chipul. Am citit despre ingeri inchisi in dulapuri si goniti apoi din Paradis la sfarsitul festivalului, intr-o punere in scena elaborata, simbolistica, dar lipsita de  profunzime, ca toate inscenarile, dar si despre Paradisul celuilalt, despre mesageri ai unei lumi pierdute inainte de a fi cunoscuta. 

Trimiterea la opera lui Milton este nu doar transparenta, ci mentionata explicit. Paradisul nu e niciodata cel imaginat, omul modern i-a inabusit ecourile si posibilitatile intrevazute nu se transforma in certitudini. Ca si in Ziua Mortilor, cineva cauta ceva, o alinare, o vindecare dupa o tragedie personala, ca si acolo, oamenii fug cand inteleg ca ceea ce gasesc nu este ceea ce cautau. Ajungem in acelasi Berlin care acolo reprezenta simbolul unei rani, imbinand mitologia cu o poveste contemporana, pune distante intre personaje si indeamna la o calatorie interioara, respira alienare si descumpanire in fata unui inaccesibil Eden. 

Nooteboom brodeaza aici literatura pe marginea literaturii, a miturilor, a picturii si invita la o calatorie in afara Paradisului, acolo unde traiesc oamenii, acolo unde in aparenta se intampla prea putine, pentru ca totul se desfasoara in interior, in si printre cuvinte. 

"Firesc, varsara lacrime atunci, 

Dar iute le si stersera: acum 

Le sta in fata Lumea - sa-si aleaga 

Un loc pentru odihna-n ea, avand 

Drept calauza insasi Providenta. 

Si mana-n mana ei, cu pasi inceti, 

Nesiguri pasi, trecura prin Eden, 

Pe calea lor sihastra apucand."
Si daca vi se pare ca am spus cam mult despre carte, stati linistiti, nu-i deloc asa, simbolismul sau poetic o transforma intr-o calatorie pe care fiecare cititor o traieste si o interpreteaza singur, dupa propriile-i afinitati spirituale si estetice.