joi, 3 martie 2016

Viata terna a unui "nimeni"


Orhan Kemal - Casa tatalui meu - Ani de trandavie (Povestea unui om neinsemnat I+II) 

Celalalt Orhan scriitor din Turcia se numea, de fapt, Mehmet Raşit Öğütçü. S-a nascut in 1914 si a trait multe din tulburarile secolului XX, intr-o vreme cand se emigra in sens invers decat in zilele noastre, dinspre Turcia spre Siria sau Liban. Pentru ca tatal scriitorului era o figura proeminenta a dizidentei anilor '30, om politic, ziarist si avocat, familia a fost silita sa plece in exil. La revenirea in tara, Orhan Kemal a devenit el insusi un sustinator al miscarii comuniste si a fost intemnitat de doua ori, cea mai lunga detentie durand cinci ani. Din scurta prezentare de la inceputul cartii, aflu ca este profund ancorata in autobiografia autorului, punctand episoade ce au marcat viata tanarului Orhan Kemal, incepand chiar din copilaria sub tirania unui tata brutal, leader al partizanilor turci. 
Cred ca este prima carte tradusa la editura Vivaldi despre care scriu. Si mi-as fi dorit din tot sufletul sa fie de bine, pentru ca vreau sa incurajez efortul celor ce se lupta sa sparga monopolul de piata al marilor edituri. Na, ca m-a contaminat comunismul lui Kemal :P! De aceea am si ales un clasic al literaturii turcesti si am sperat ca povestea maturizarii acestui copil sa imi ofere prilejul unor vorbe bune... 
Dar n-a fost sa fie. Ma intreb (retoric, evident, pentru ca un cerc e un cerc) cum functioneaza cercul vicios: editurile mici raman mici pentru ca nu-si permit sa investeasca in calitatea colaboratorilor sau pentru ca sunt mici atrag un grad de mediocritate al colaboratorilor ce le face sa ramana in continuare mici? E drept ca nici resursele de marketing, promovarea si vizibilitatea nu-s aceleasi ca la Humanitas sau Polirom, de exemplu, dar am senzatia ca nu este o simpla fatalitate, un dat cauzat de resurse...
Mai intai, de la primele pagini, m-am impiedicat in conceptia ciudata despre rolul si locul virgulelor a traducatorului / redactorului. Vreti cateva exemple? Cu duiumul, din prima si a doua pagina doar:
Primele randuri:
"La vremea cand m-am nascut tatal meu, cu o mustata castanie, era locotenent in corpul de artilerie..."
Pe pagina urmatoare, continua: 
"Imi aduc aminte de conacul nostru ce-si arunca umbra intunecata, jilava printre copacii stufosi din gradina."
Si apoi dau de un exces de zel invers, ca si cum cineva, exasperat de prezenta micutelor semne de punctuatie cu codita, s-ar fi suparat pe ele: 
"Obisnuia sa-mi ia din biscuiti si ciocolata dar si exagera atunci cand era vorba de greseli neinsemnate pe care le faceam si de aceea luam cate o chelfaneala zdravana."
Si tot asa, poticnindu-ma de virgule si de lipsa lor, incerc sa ma scufund in lectura, sa vad cine este acest "nimeni" pe care autorul declara in asa-zisa prefata sa ca l-a intalnit intr-o cafenea, unde i-a povestit viata. Poate cei mai mari isi aduc aminte de emisiunea aia de educatie sexuala care era la radio la inceputul anilor '90 si toata pustimea era insetata sa stie ce se intampla cu corpul, ca inainte nu se vorbea despre asta. Si omuletii puneau intrebari care incepeau cu "am un prieten / o cunostinta care are o problema...". Dupa principiul asta isi alcatuieste biografia literara si Kemal, recurgand la "cineva mi-a povestit ca...".
Incerc sa ma strecor printre repetii deranjante si propozitii scolaresti (subiectul inclus ori subinteles pare sa fie departe de abilitatile lingvistice ale autorului si/sau traducatorului, ca atunci cand o carte "suna" prost in romana nu poti sa stii niciodata cat de impartita e vina daca nu ai acces la original) si va spun, pe scurt, ce a facut acest "nimeni" in viata lui: a emigrat in Liban, s-a intors acasa, in Turcia, la Adana, a ajuns la Istanbul, s-a indragostit de multe domnisoare, pana cand una i-a raspuns avansurilor si i-a devenit sotie. Neatras de invatatura, a desfasurat tot soiul de munci fizice, prin restaurante, intr-o tipografie, intr-o tesatorie, a intrat intr-o echipa de fotbal, a hoinarit mult pe strazi si a facut foamea (nu, nu va ganditi la stilul apasator al lui Hamsun), prilej cu care scriitorul cu convingeri socialiste nu uita sa ne tina o pledoarie banala despre inechitatea sociala.
In acest volum, Kemal nu are nimic din adancimea celuilalt Orhan, nici privirea de ansamblu asupra Turciei, nici grija pentru detalii, doar un realism sec si neinteresant literar. E o carte rece, superficiala, centrata pe un personaj banal ce se vaita pe mai bine de 200 de pagini cat de greu este sa scapi de saracie, dar nu face nimic concret pentru a-si schimba statutul social, nu preia din asteptarile celorlalti in momentul in care el nu are nici un fel de asteptari de la sine, ramanand cu ideea fixa a exploatarii, ca si cum nu si-ar da seama ca, pentru a ajunge medic sau avocat, e nevoie de ceva mai mult studiu decat pentru a fi muncitor zilier... Cu regret spun, esueaza  si ca roman de formare, si ca roman social, ramanand exact ceea ce pretinde a fi, viata neinsemnata a unui "nimeni".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.