Tuesday, 29 March 2016

Pe lista neagra


Trumbo (2015)

In anii '30, ca raspuns la criza mondiala si la ascensiunea fascismului, multi americani au intrat in Partidul Comunist. Numarul lor a crescut odata cu alianta dintre America si URSS in cel de-al doilea Razboi Mondial. Ulterior, in timpul Razboiului Rece, suspiciunile provocate de implicarea comunistilor in acte de spionaj in favoarea rusilor a atras asupra lor represalii si au influentat opinia publica, ce a ajuns sa-i demonizeze. Pe lista neagra a serviciilor secrete a intrat si un grup de lucratori din industria cinematografica. Scenaristi si regizori s-au trezit acuzati de conspiratie impotriva valorilor democratice prin puterea de manipulare a filmelor, prin ideile asa-zis subversive inoculate privitorilor. Astfel a aparut Hollywood Ten, o lista neagra ce cuprindea 10 nume influente din domeniu, supuse unei campanii agresive de denigrare. Printre ei s-a aflat si Dalton Trumbo, scenarist de succes al vremii, declarat radical comunist, in ciuda faptului ca simpatia sa politica se limita la anumite idei, ce nu-i puneau in pericol proprietatea luxuoasa si standardul de trai. Chiar si acele idei au fost suficiente pentru a-l aduce in fata tribunalului si a schimba viata intregii familii.
Despre aceasta perioada tulbure a existentei lui Trumbo, in care a facut inchisoare si si-a pierdut casa, ne vorbeste filmul regizat de Jay Roach, mai cunoscut prin comedii. S-ar putea chiar, nu bag mana in foc, nu i-am vazut toate filmele, sa fie prima lui realizare mai sobra dupa seriile de Fockers, Austin Powers si productia lui Borat. 
Cu asa background cinematografic si avandu-l in rolul principal pe Bryan Cranston care mie imi place mult (fanii serialului Breaking Bed stiu de ce), un actor care imprima personajului o latura amuzanta chiar si in cele mai grave situatii, facandu-l probabil mai interesant ca individ decat era cu adevarat, a rezultat un film placut de vizionat, construit din perspectiva insider-ului lumii hollywoodiene, unde gravitam in jurul unor personaje reale, precum Kirk Douglas, John Wayne, Otto Preminger sau Hedda Hopper. Dar am observat punctul de vedere unilateral, pronuntat subiectiv, cel al scenaristului in cauza, ce-si justifica lupta prin dreptul la libertatea de gandire si exprimare. Vazut asa, nu ai cum sa nu-i dai dreptate, dar mi-ar placea acum un biopic John Wayne, de exemplu, care aici apare ca antagonist. Adica nu pot sa imbratisez cu totul un personaj cu convingeri comuniste, sorry, nu rezonez cu ideile, chiar daca stiu ca realitatile americane ale epocii erau mai degraba generate de precautii inutile si exagerate decat de o amenintare reala... Bine, asta o spun acum, retrospectiv privind, cand putem sa ne dam cu totii seama ca paranoia anti-comunista americana era alimentata mai mult de propaganda decat de subminarea atat de aclamatei democratii americane, pusa chiar mai greu si mai concret la incercare in ultimii ani. 
Insa a fost un film mai bun decat ma asteptam, care s-a pliat bine pe abordarea mea generala, a hazului de necaz in situatii serioase. A reusit, in ciuda gravitatii subiectului si a felului cum toata aceasta prigoana comunista s-a repercutat asupra vietii lui Trumbo, scenaristul care a obtinut doua premii Oscar in disguise, pe vremea cand i se interzisese sa-si puna numele pe afisul vreunui film, sa fie si entertaining, si serios, moralist cat trebuie pentru a intelege resorturile interioare ale eroului. Iar alegerea lui Cranston in rolul principal a reprezentat momentul de inspiratie maxima pentru reusita filmului. Au gasit exact omul potrivit, cel care poate sa redea dramatismul cu un fundal subtil de ironie si umor, suprapus peste o naratiune lineara, care aproape nu-l scapa din prim-plan, cu un scenariu placut, pe alocuri sclipitor fiindca, dupa cum spunea chiar personajul, un scenariu care ar fi stralucitor de la cap la coada  ar plictisi publicul. Punctul central al filmului probabil ca este creat de increngatura de relatii umane, prieteni deveniti adversari, adversari uniti de idealuri comune, membri ai unei familii in care relatiile oscileaza si echilibrul ramane in sarcina lui Cleo (Diane Lane), sotia lui Dalton. Totul redat in imagini ce amintesc de filmele epocii, cu o tinuta clasica. Nu este un film mare, dar nu cred ca l-ar putea considera cineva o pierdere de timp, cel putin prin prisma faptului ca ne aduce in atentie o perioada a istoriei americane, asa cum s-a rasfrant ea asupra comunitatii VIP-urilor de la Hollywood.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.