Wednesday, 9 March 2016

Tu vuò fa l'americano


Laurent Chalumeau - Fuck

Whisky & soda, rock'n roll, basseball, Camel... cam astea erau reperele americane ale anilor '50 pentru napoletanul Renato Carusone in cantecul din titlul postarii. Cu totul altele sunt cele ale lui Laurent Chalumeau in cartea sa, aparuta in 1991. Despre autor nu stiam absolut nimic, cartea mi-a picat mai demult in brate, nici nu mai stiu cum si cand. Anticariat? Prieteni? Vreo biblioteca de familie? Sa fie cartea abandonata pe o banca intr-un orasel din Franta sau sa o fi cumparat de la buchinisti dintr-o atractie irezistibila pentru titlul unei carti ce parea, la prima vedere, sa nu contina mai nimic despre sex? Chiar nu mai tin minte. Cert este ca, multi ani, filele galbui si mirosul de vechi m-au tinut departe de ea. Am cautat autorul pe net inainte de a o citi si am aflat ca este un om de televiziune, scenarist, ocazional si textier muzical si ca primul sau roman, cel de fata, a primit o multime de elogii, unii numindu-l chiar "cea mai buna carte franceza despre America de la Tocqueville incoace". Nu ca francezii s-ar intrece sa scrie despre America, dar chiar asa sa fie?! 
Unele lucruri sunt previzibile: ma asteptam la desfasurarea pe multe pagini a unui complex cultural de superioritate european, mai ales cand vine vorba de francezi. Ma asteptam sa gasesc satira si verva unui scenarist TV, ironia ascutita, exprimata in propozitii scurte, concise, taioase, cu impact. Ma asteptam sa aminteasca marcile americane simbol: McDo, Texaco, Firestone, Buick, Budweiser, Coca Cola, Marlboro si multe altele. Ce nu ma asteptam, era sa gasesc nu un roman satiric, cum a fost prezentat, ci un hibrid, gen in care ulterior s-a specializat Houellebecq, amestecul acela de literatura cu consideratii personale si pasaje copiate din Wikipedia. Chalumeau este defavorizat, pe vremea cand scria Fuck nu aparuse resursa online gratuita, trebuia sa faci efortul de a merge la o biblioteca pentru a scrie un capitol despre istoria muzicii americane, de exemplu. Si l-a facut. Din cand in cand, America intervine ca personaj in propria-i poveste, si vocea ei nu e deloc corecta politic, facand afirmatii precum "fara negri si evrei, nu as fi deloc interesanta. Cine ar fi atat de nebun sa se intereseze de o tara anglo-saxona protestanta?" Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine in momentul asta ma fascineaza si ma atrag tarile anglo-saxone protestante mult mai mult decat USA.
In rest, avem cateva crampeie din viata unor personaje, cu toate nemultumite de existenta pe care o duc: Jenny Schwartz, fiica unei celebritati media,  o adolescenta americana rebela care isi dispretuieste tatal... vechea poveste a crizei copilului de vedete hollywoodiene, cu o secventa ce mi-a sugerat calatoria prin oras pe care mai celebrul erou al lui DeLillo avea s-o faca abia in 2003; Vince, un star rock, sex simbol in culmea gloriei, bantuit de intrebari privind existenta sa; o gasca de liceeni care arde discuri pentru a-si proteja colegii de "homosexualii necrofili si zoofili din Heavy Metal si Disco"; Blanchette, o prostituata care merge la concertul lui Vince pentru a-si mai uita amarul vietii pe bulevard; un prizonier evadat din inchisoare care asculta radioul in timpul fugii spre libertate... cine canta? acelasi Vince!; Kool Bobby Jay, rapperul balbait care inregistreaza un cover al piesei Knocking on heaven's door. Cu totii sunt abia schitati, conturati vag, pentru a nu pune in umbra personajul principal, o intreaga tara, definita de autor prin muzica sa.
Ce au in comun toti acesti oameni? Prea putine, firul de legatura atat de slab, ce lasa o senzatie de imprastiere confuza, ma face sa inteleg de ce, oricat ar fi incercat prietenii din mass-media ai autorului sa-i transforme cartea intr-un roman cult, definitoriu pentru vederea exterioara asupra Americii, n-au reusit. Detasarea ar fi o alta problema. Personajele sunt puse sub lupa, disecate, supraexplicate, judecate de autor. Se vede ca si le uraste cu pasiune si sunt doar un pretext de a face misto de modul de viata american.
Eu am mai avut o problema, nu stiu in ce masura ar intampina-o si un cititor francez, dar stiind cata engleza cunosc ei, cred ca o au, m-a depasit pe alocuri frangleza autorului presarata cu slang din ambele limbi.
Daca ar fi fost ecranizata, cartea ar fi aratat ca un film din acela secvential, unde eroii se intalnesc tangential si doar muzica persista, legand scenele, intr-o America scindata, unde unele adolescente isi doresc sa ajunga ca Madonna in timp ce fac trotuarul, altele merg la petrecerile divei pop, dar cu toate o admira pentru indarjirea ce pare sa lipseasca unei generatii in letargie si unde un electrician care-si dorea sa fie gigolo, manechin sau actor hipnotizeaza multimile de fane isterizate pe acorduri heavy metal si intelege ca imaginea este mai importanta decat substanta, decat calitatile muzicale.
In paralel cu deprimarea generala a personajelor, urmarim un documentar despre istoria muzicii in America. Pentru ca muzica e aspectul ce-i defineste pe toti, mai puternic decat religia, rasa, alegerile de viata, conditia sociala. Si pentru ca acolo autorul ne aduce, in sfarsit, pe teritoriul sau familiar, asa ca o rasucim pe toate partile, de la miscarile religioase care merg mana in mana cu posibilitatea muzicii de a genera intrarea in transa, la jazz, blues si rock'n roll, de la rap si hip-hop la heavy metal, o amestecam, mai povestim despre niste filme si uite asa se scrie o carte care se vrea cool si actuala.  
Nu reuseste sa fie mai cool decat un pusti care-si da aere atotstiutoare si sare de la una la alta, amestecandu-le pe toate, fara sa aprofundeze nimic. Actuala, nici atat. Aparuta in 1991, ramane ancorata in timpul sau, un timp al inocentei, ce nu a cunoscut nici 11 septembrie, nici statul politienesc, nici goana aceasta dupa sanatate cu orice pret ce ajunge sa ostracizeze micile vicii-refugii. Dar esueaza si ca document al unei epoci, nu are impactul dorit. Si ramane imprastiata, secventiala, ca niste schite care n-au putut sa-si gaseasca unitate, episoade desfasurate pe fundalul muzical nelipsit, instrument al identitatii, al diferentei de generatii, al definirii in raport cu lumea inconjuratoare. Toate personajele au o relatie cu ea, unele o asculta, altele o compun, altele o vand,  traiesc de pe urma ei sau prin ea.
Singurul lucru cu care am ramas si eu, pana la urma, din carte e o mica istorie a muzicii americane, de la sclavii negri pana in zilele cand heavy metal-ul insemna, mai mult decat mesajul muzical, o moda, trupuri masculine efeminate stranse in colanti, o istorie prezentata profesional, rece, ca un articol dintr-o enciclopedie, fragmentat de secventele neglijabile ale existentei personajelor. Dar am senzatia ca este genul de carte care, daca ar fi tradusa si promovata cu cuvintele inselatoare potrivite, ar putea avea aproape aceeasi priza in Romania ca si Houellebecq.

No comments:

Post a Comment