Wednesday, 29 March 2017

Cate ceva despre pictura


Julian Barnes - Cu ochii larg deschisi. Eseuri despre arta 

Nu citesti eseurile lui Barnes din acest volum atunci cand vrei sa afli parerea unui critic specializat in domeniul artei, ci cand te intereseaza ideile unui om pe care il apreciezi, iti place cum scrie, simti ca ai anumite afinitati cu el si ca poti avea incredere in modul sau de a gandi chiar si atunci cand gusturile sunt diferite. Adica scriitorul devine aici un fel de blogger, vorbind despre (ar spune unii) lucruri pe care nu le cunoaste. Asta apropo de ancheta literara pe care am citit-o de curand pe bookhub. Am constatat cu amaraciune ca unii respondenti traiesc inca intr-un turn de fildes in care isi doresc sa inchida si literatura, sa cearna opiniile si sa le pastreze doar pe cele profesioniste. Din partea mea, fiecare isi gaseste propriile criterii de selectie si se va orienta spre acela care ii vorbeste despre carti pe intelesul lui, cu sinceritate, fara emfaza, fara sa doreasca sa epateze si fara sa fie in slujba unei edituri sau a alteia. Este si motivul pentru care mi-au placut eseurile lui Barnes de aici, tocmai pentru ca nu se transforma intr-o cronica de arte plastice, stiti voi, din acelea cu terminologie estetica precum "hermeneutica hegemoniei cromaticului translucid-vibrant transcendent si cathartic...", ci vorbeste ca un om normal care se adreseaza oamenilor normali, incercand sa le calauzeasca pasii prin lumea imaginilor, nu sa le arate ca face parte dintr-un cerc al initiatilor inaccesibil muritorilor de rand.
De altfel, el insusi a avut nevoie de acel moment, de acea strafulgerare si de doza de mister pe care i-a oferit-o muzeul Gustave Moreau, dupa ce trecuse prin Luvru fara prea multe amintiri, pentru a incepe sa priveasca tablourile cu alti ochi, sa treaca de la privitorul pasiv a carui retina este bombardata cu imagini la cel participativ, ce gaseste emotia si cauta interpretarea de dincolo de ea.
"Flaubert credea ca e imposibil sa explici o forma de arta prin alta si ca marile tablouri nu au nevoie de cuvinte explicative. Braque era de parere ca am atinge starea ideala cand n-am mai spune absolut nimic in fata unui tablou. Dar suntem foarte departe de atingerea acelei stari. Ramanem creaturi incorigibil verbale, carora le place sa explice lucrurile, sa-si formeze opinii, sa argumenteze."
Mai ales atunci cand esti scriitor si modul de exprimare esential este cuvantul, cum altfel ai putea sa fii? Insa mie imi place acest incorigibil Barnes, care verbalizeaza in eseurile sale tablouri si pictori. Chiar daca gusturile noastre nu sunt de la bun inceput compatibile (inevitabil sa nu ai, ca iubitor de pictura, curente preferate, al lui este modernismul, ale mele sunt postimpresionismul si suprarealismul), chiar daca mi-am regasit prea putini favoriti disecati de privirea lui Barnes (Cézanne, Manet, Magritte in special, partial Redon), a fost o adevarata placere sa-i citesc eseurile. Pentru ca nu vede si comenteaza doar o pictura, ci si povestea din spatele ei ori a omului din spatele panzei, o idee de la care a pornit si in reconstituirea faptelor ce au generat Plutei Meduzei in O istorie a lumii din 10 1/2 capitole (intre noi fie vorba, titlul cartii publicate la aceeasi editura, Nemira, apare aici un pic modificat), cu care se deschide volumul. Eseul este urmat de alte 16, publicate intre 1992 si 2014  in Modern Painters si in diferite reviste dedicate literaturii, inca o dovada ca, de cele mai multe ori, perceptia scriitorului, nu a specialistului in pictura, a fost cea cautata de editori.
Cu toate acestea, Barnes nu se sfieste sa faca observatii legate de tehnica, proportii, culori, semnificatia unui tablou, detalii paradoxale (nu m-am intrebat niciodata, de exemplu, de ce in L'atelier du peintre  al lui Courbet pictorul care transpune pe panza un peisaj are alaturi un model nud). Sunt amanunte pe care ochiul le inregistreaza, dar nu intotdeauna mintea le proceseaza. Cu cat expozitia e mai ampla, mai variata in stiluri si perioade, risti sa intelegi si sa asimilezi mai putin. De aceea prefer un muzeu mai mic, eventual de autor, dedicat unui pictor pe care il iubesc, cum ar fi Muzeul Van Gogh din Amsterdam, imensului Louvre. Vreo 4-5 ore am petrecut in fiecare dintre ele, dar daca cel dintai m-a imbogatit, m-a ajutat sa inteleg mai multe lucruri legate de perioadele de creatie ale pictorului si tehnicile folosite si as mai fi vrut sa vad si alte tablouri, al doilea m-a obosit, m-a lasat cu senzatia ca nu am vazut mai nimic si parca nu se mai terminau salile cu scene de lupta si ingerasi.
In plus, Barnes demoleaza prejudecati legate de arta anumitor pictori (misoginismul lui Degas, de exemplu), face corelatii intre opera si viata (capitolul dedicat lui Delacroix se raporteaza indeaproape la jurnalul pictorului), vine cu amanunte interesante, cum ar fi cel ca nu eroina lui Zola, Nana, i-ar fi inspirat lui Manet tabloul cu acelasi titlu, ci invers, pictorul l-ar fi determinat, prin tabloul sau, pe Zola sa-i dedice un intreg roman eroinei cu aparitie trecatoare in L'Assomoir, ne povesteste despre ritualuri de lucru, iubiri devenite obsesii artistice, relatii cu alte personalitati influente ai vremii, supune atentiei si pictori mai putin cunoscuti, precum nabistii Vallotton si Vuillard.
Si, dupa cum isi incheie Barnes ultimul eseu din volum, dedicat prietenului sau, pictorul englez Howard Hodgkin, disparut la inceputul acestei luni, "Gata, ajung atatea cuvinte". Cititi, priviti, bucurati-va de culori, forme, senzatii! Si de cuvintele autorului, evident.

No comments:

Post a Comment