Adam si Eva in spatiu

Passengers (2016) 

Va spuneam mai demult ca, dupa excelentul Hodejegerne, regizorul norvegian Morten Tyldum a ajuns la Hollywood. Unde a primit o nominalizare la Oscar pentru The Imitation Game si apoi a revenit pe ecrane, anul trecut, cu acest SF. Intr-un viitor indepartat cand Marte nu mai este doar un proiect de colonizare ci exista nenumarate planete pe care locuitorii Terrei pot emigra pentru a lua viata de la capat, o nava se indreapta, intr-o calatorie de 90 de ani, spre o colonie, avand la bord 5000 de pasageri si cateva sute de membri ai echipajului. Cu totii isi dorm linistiti somnul criogenic pana cand unul dintre pasageri se trezeste brusc. Jim Preston (Chris Pratt) intelege curand ca este singur pe o nava uriasa, unde doar androidul care serveste la bar (Michael Sheen) ii poate tine companie.
Dupa aproape un an de izolare si singuratate, cand a incercat orice pentru a adormi la loc si a gustat din toate tentatiile si distractiile oferite de nava, al carei AI se ocupa de confortul pasagerilor insomniaci, trece peste dilemele morale si se hotaraste sa o trezeasca si pe jurnalista Aurora Lane (Jennifer Lawrence), de care se indragostise. Si de aici lucrurile incep sa decurga foarte previzibil, cu inevitabila poveste romantica a celor doi, conflictul, un punct culminant ce va trebui rezolvat, cand scenaristul Jon Spaiths (Prometheus, Dr. Strange) recurge la o solutie deus ex machina facila (si nu spun mai mult) si la asteptatul deznodamant. 

Mi-am pus si eu intrebarea ce as fi facut daca m-as fi trezit pe o nava si as fi stiut ca intreaga mea viata ar fi trebuit sa se desfasoare acolo. Mi-ar fi placut la nebunie! In primul rand, nu stiu daca m-as fi imbarcat, mi-e greu sa emigrez aici, pe Pamant, ce sa mai spun pe o alta planeta, unde totul e imprevizibil?! Dar daca as fi ajuns pe o nava care sa ma hraneasca, sa-mi ofere cinematograf, piscina, tot felul de moduri de petrecere a timpului liber (si da, tot timpul este liber acolo) plus turism intergalactic (nu uit sa va spun cat de trasa de par a fost faza cu trecerea pe langa steaua Arcturus, lasand deoparte faptul ca, pentru a ajunge acolo, era nevoie de ceva mai multi ani decat se presupune ca ar fi calatorit in realitate) si o biblioteca cu toata cunoasterea umana (asta nu aparea in film, probabil pentru ca eroul nu avea preocupari literare, nu ca nu ar fi existat; sau poate era electronica, nu ma supar!) plus persoana draga alaturi de care convietuiesc de vreo 20 de ani intr-un spatiu mult mai mic decat o nava spatiala, cum sa refuz?! Fara impozite, cu politicienii aflati la ani-lumina distanta, cu problemele medicale rezolvate personal si direct printr-o simpla apasare de buton, fara interactiuni uneori umilitoare cu reprezentantii sistemului sanitar si fara capusele fiscale care imi iau bani doar pentru dreptul de a munci in Romania?! As fi zis DAA imediat! 

Insa filmul, ca sa nu mai fabulez, nu prea mi-a placut. Lasand deoparte tragerile de par si la tema, cursul total previzibil si banal, obiectiile mele tin mai mult de modul de abordare, care a fost caldut si lipsit de ritm. Cand ai asa un subiect recluziv, daca nu esti Kubrik sa-ti iasa vreo minunatie de odisee, ori il aduci pe Sam Rockwell care poate sa tina in spate un film si sa scoata tot ce se poate (ba chiar mai mult dintr-un film cu un singur personaj uman, Moon), ori o dai pe comedie romantica in spatiu, macar sa aiba si pelicula asta o directie, un ton, ceva al ei.  
Pasengers ramane doar un alt film SF, lipsit de suspans si de ingrediente care sa-l faca memorabil. Da, actorii sunt ok, insa nu au partituri in care sa exceleze, functioneaza bine impreuna, dar nici impresia vizuala nu impresioneaza, de scenariu nu mai zic, el cam ingroapa filmul in categoria de duzina. Nu este chiar de doi bani... poate de cinci?! Dar e un film in care, dat fiind regizorul, imi pusesem mai mari sperante, pentru ca stiu ca poate. Go back to Norway, Mr. Tyldum, parca acolo se gaseau scenaristi mai inspirati cu care sa lucrezi!