Octavian Soviany - Naluca
Un barbat pentru care starea de semibetie este antidotul impotriva incapacitatii de a duce o viata normala, cu un instinct de autodistrugere adanc inradacinat. O femeie de departe, o relatie la distanta, construita din mesajele trimise. O poveste romantica, asa cum personajul masculin, numit cu ambiguitatea literei O., defineste ceea ce se intampla intre ei? Poate, daca ii dam romantismului sensul acela incarcat de suferinta pe care i-l atribuiau poetii damnati din secolul XIX. Barbatul rememoreaza, viseaza, reconstruieste viata femeii aparute atunci cand nu mai spera si nu-si mai dorea nimic. Poate ca e doar o fabulatie, o iluzie a mintii tot mai incetosate. Poate ca e reala, o actrita ce traieste undeva, departe, la mii de kilometri, impresionata de un scriitor care nu a cunoscut succesul la care visa. Conteaza mai putin si nici nu este nevoie sa stim sau sa intelegem tot, pentru ca "despre lucrurile de inteles s-au scris o gramada de carti, mai importante decat ele sunt cele de neinteles".
Ceea ce este si mai important e modul cum se cristalizeaza aceasta istorie romantica atipica, onirica, mizera, din concret si poetic, din detalii inventate si traite, cu o latura luminoasa si alta tenebroasa, strigat de disperare si de mirare, contemplativ si amar, izbucnit din furia unui om incapabil sa traiasca la umbra confortabila a normelor si constrangerilor sociale. O. se alatura galeriei de portrete masculine ale marginalizatilor cu profil contemplativ-maladiv pentru care autorul pare sa aiba o predispozitie, putand sta alaturi de suflete gemene precum Kostas Venetis sau maiorul von Kleist.
Doua vieti, una rememorata de naratorul masculin, alta cea a actritei de care (pretinde ca) este indragostit, in biografia careia completeaza spatiile lipsa. Sa fie insa doar spatii lipsa sau o intreaga viata inchipuita, imaginata, ce capata consistenta doar in momentul cand este povestita? Titlul transparent ar putea sa ne dea de inteles ca este o halucinatie. Sau ar putea sa ne indrepte spre o pista falsa. Ada, eroina feminina, capata o voce poetica si senzuala. Insa poate ea este doar un pretext pentru ca O. sa-si retraiasca filmul vietii, cu scene ce tasnesc una din alta, se completeaza, alcatuiesc impreuna imaginea unei Ada ce preia trasaturi ale tuturor femeilor care i-au marcat existenta, construind parcursurile paralele ale celor doi protagonisti: amandoi si-au trait marea poveste de dragoste alaturi de parteneri mai in varsta, ce le-au format viziunea despre iubire. Pentru ca iubirea este vazuta aici si traita ca voluptate a suferintei, ca joc al seductiei, ca alienare si pendulare permanenta intre Eros si Thanatos, pana la contopire. Adina, femeia de marmura, Ada si Adelaida, misterioasa batrana pe care o intalneste O., pot fi vazute ca varste si etape ale iubirii, ca forme pe care le imbraca obiectul dorintei in mintea protagonistului, acest "neom", dupa cum se defineste. Plasmuirile imaginatiei, visele ce iau nastere in inchipuirea sa febrila completeaza aceasta intalnire a naratorului cu propriile-i aspiratii si iluzii, cu umbrele si demonii existentei sale:
"Cine se apuca de scris trebuie sa stie ca acesta este o indeletnicire foarte periculoasa, care te poate duce catre abisurile inconstientului, acolo unde locuiesc monstrii nostri interiori. Acestia te pot devora daca nu ai suficienta putere pentru a-i stapani."
Daca cele doua personaje principale sunt atent construite, pastrand o aura de mister care intriga si le face interesante pentru cititor, nu acelasi lucru pot spune despre eroii "secundari", pe care i-am gasit, mai ales prin contrast, cam prozaici si conventionali, alcatuiti prea concret, disonanti cu atmosfera construita in jurul Adei si a lui O. Schimbarea de tonuri si registre, o constanta a cartii, le face cumva o defavoare, largeste o prapastie intre cei doi si ceilalti.
Pe coperta a treia, autorul marturiseste cu modestie ca "Naluca nu-si propune sa fie (...) decat o poveste romantica". Pentru ceea ce-si propune, este o reusita. Insa, citind-o, veti vedea ca nu este "doar" o poveste romantica, ci si una despre conditia artistului, despre instrainarea de lume, despre cautari si intrebari ce nu-si pot gasi raspunsul in aceasta viata. Si cum alta nu avem, perspectiva nu are cum sa fie altfel decat tragica...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.