Tuesday, 27 June 2017

Din Bucovina calduroasa pana la Cre(a)tura din miez de noapte


Metalhead Meeting (24-25 iunie, Arenele Romane)

Ziua 1
Am sarbatorit implinirea unei varste venerabile printr-o intalnire de metalhezi intinsa pe doua zile: doua zile cu muzici placute urechii mele, intalniri cu lumea si baie de bere pentru racorirea sufletului, ca pe-aia cu apa, cu furtunul imblanzitor de canicula nu am prins-o, nici nu mi-as fi dorit-o. Arenele Romane au fost intotdeauna un loc unde-mi place sa vad concerte, un spatiu suficient de mare, dar destul de intim cat sa te gasesti om cu om, in mijlocul orasului dar oarecum retras, cu o sonorizare de obicei buna, cu parcul alaturi unde sa pot evada atunci cand vreo trupa nu ma intereseaza ca sa-mi clatesc auzul cu ciripit de pasarele, pauza necesara si binemeritata dintre doua reprize de blast beat
Am auzit prieteni care spuneau ca boicoteaza concertele Metalhead, pe motiv de lacomie organizatorica. Au si ei dreptatea lor... nu e prea placut, la un festival metal, in conditiile in care un jeton costa 7 lei, sa bei un pahar de apa ori de bere diluata cu 7 lei sau sa vezi ca portia de nachos sau popcorns este mai scumpa decat la cinematografele din Mall... Insa e take or leave it, unii aleg sa nu, eu am ales sa da, pentru trupe in primul rand. Trupe care mi-au produs surprize mai placute sau mai putin placute, o sa va spun pe rand ce si cum am vazut. 

Am ajuns la Arene chiar inainte sa urce pe scena primul meu centru de interes, Bucovina. In cercul de prieteni, faptul ca-mi place atat de mult trupa asta ma face sa ii percep ca pe o placere vinovata :). Insa de fiecare data cand ii vad, ma antreneaza in povestea lor, imi dau o senzatie de bine, de bucurie. Si asta este suficient sa-i consider la orice festival pe unde ii prind un cap al afisului personal, de vazut si revazut, fara sa ma plictiseasca niciodata, chiar daca le-am ascultat piesele de zeci de ori. Pe scena de la Metalhead Meeting au urcat cu aceeasi energie pozitiva, in ciuda caldurii coplesitoare (si era aproape ora 7 seara cand si-au inceput recitalul), cu acelasi chef de a canta, de a impartasi cu publicul bucuria de a participa la aceasta adunare. Exista o reteta castigatoare, ce o fac una din cele mai iubite trupe din Romania: piese catchy, cu versuri in limba romana, un puternic filon folcloric autohton suprapus peste cel viking metal, o prezenta scenica antrenanta, cuceritoare si molipsitoare de fiecare data prin energia si bucuria cu care-si impartasesc trairile cu publicul. Ca mai mereu, prezenta lor pe scena mi s-a parut scurta. Au venit, ne-au cantat Carari in suflet, Straja, Luna, Spune tu, vant, Sub Piatra Doamnei, Da-mi mana, toamna, Asteapta-ma dincolo de moarte... si cred ca am uitat vreo doua piese, apoi au plecat. 

Am plecat si eu sa dau o tura prin imprejurimi, Agnostic Front nu ma interesa (prea putin hardcore, prea mult punk pentru gustul meu) mai ales ca din afara zidurilor Arenelor ii auzeam chiar mai mult decat mi-as fi dorit. Insa ceva din spiritul lor revoltat si justitiar trebuie sa ma fi cuprins, pentru ca doar ce-am ajuns la malul lacului, trecand pe langa panoul cu "Pescuitul interzis!" si am zarit un pescar vazandu-si linistit de ale lui. Cum a prins primul peste si am vazut ca-l pune in punga, m-am dus peste el: "Stiti ca este interzis pescuitul aici?" "Da." "Pai si ce faceti?" "Prind si eu un peste-doi, sa am diseara la masa". Nu parea chiar genul de om care traieste doar cu ce prinde. "Pai nu-i voie, ma duc sa va reclam". Zis si facut, ajung la un paznic al parcului si-i spun. "Stati asa, ca rezolvam imediat". Scoate omul telefonul si-si suna un coleg: "Auzi, ai pe cineva la pescuit pe lac?" (Remarcati formularea, da? "Ai" nu poate sa insemne, in mintea mea, decat ori ca e lege, dar nu si pentru prieteni, ori ca, daca nu-i prieten, e loc de tocmeala, cu beneficii de ambele parti). L-am si intrebat pe om, dupa ce a terminat conversatia, "stati linistiti, se rezolva imediat, se duce acum colegu'",  daca practica este cea pe care o intuiam. "Nuuu", ca doar nu era prost sa spuna da... Oricum, resursele mele razboinice cam secasera si toata povestea ma cam scarbise, pentru ca legile sunt doar pentru unii, pentru ca totul este negociabil, pentru ca printipuri si morala... ca doar are balta peste, dar atunci scoateti dracului semnele alea cu pescuitul interzis din parcul Carol, daca tot nu vreti sa le respectati! Am obosit, hai mai bine inapoi la niste muzica. 

Si m-am bucurat din plin de dracii impielitati de la Behemoth. Chiar daca sonorizarea nu a fost ideala, am primit ceea ce mi-am dorit, si anume albumul meu preferat. Dupa ce au inceput cu "Blow your Trumpets, Gabriel", ma gandeam ce poate urma mai mult?! Tot albumul The Satanist! Cantat cap-coada! Plus inca alte vreo trei-patru piese, totul cu o descatusare de energie ce m-a facut sa uit de oboseala si de nervii adunati inainte, cand vazusem o reprezentare (e drept, la scara mica, dar se poate extinde in orice domeniu) a luptei cu morile de vant. De fapt, s-a suprapus perfect peste stare, a fost asa, ca o exorcizare a demonilor de care aveam nevoie! Nu au fost o surpriza, ii mai vazusem, stiam la ce sa me astept si muzical, si ca punere in scena, dar m-am bucurat sa-i revad si mai vreau. 

Si pe Ross the Boss il asteptam cu nerabdare, pentru ca Manowar, pentru ca imi puneam mari sperante intr-un setlist ce avea sa cuprinda doar piese din perioada de pana la Kings of Metal, in care Ross a fost chitaristul si unul dintre compozitorii trupei. Acum s-a dovedit a fi doar un "os de ros", si anume o trupa care mulge din gloria numelui de care se leaga. Problema principala e ca nu am putut sa inghit deloc vocalistul, pur si simplu mi-a stat in gat! Nu ma asteptam la Eric Adams, evident, ascultasem vreo cateva piese acasa, ii stiam timbrul, insa speram ca, intr-un fel, sa surprinda ceva din feelingul pieselor sau sa se compenseze instrumental. Incepe Blood of the Kings... proasta alegere ca piesa de deschidere. Originalul are asa, un fior epic, inaltator. Tipul asta, pe numele lui Marc Lopes, are un singur registru vocal, screaming. Si se screme acolo sus fara sa nuanteze, fara sa prinda nimic din atmosfera bombastica a pieselor originale. Unde mai pun ca erau si interpretate intr-un tempo mai rapid... asta nu mai e power, e speed metal! Am mai rezistat cateva cantece si la Kill with Power am pornit incet spre casa, completand cu: Die, die! 

Ziua 2 
As fi vrut sa vad Myrkur, dar un prieten cu Facebook (cel cu linku') mi-a spus de modificarea de ultim moment din program, si anume ca nu vor mai canta, asa ca am ajuns numai bine cat sa prind ultima piesa din Dying Gorgeous Lies, mai mult nici nu voiam, pentru ca in ciuda aparitiei spectaculoase a vocalistei (si prezenta fizica si timbrul vocal), nu-mi place genul abordat.  

Sepultura a fost mult mai bine decat ma asteptam, chiar daca si ei mizeaza pe sindromul "os de ros" (au fost trei nume in tot festivalul, in ritmul asta Metalhead-ul risca sa se umple de cover band-uri :P).  Dar nici asteptarile nu erau setate prea sus, pentru ca ultima oara ii vazusem tot aici, la Arenele Romane, acum cativa ani, nu am inteles nimic din concertul ala. Eu tot zic (si ma acuza lumea de nodinpapurism cateodata) ca sunetul e important, ca poate sa ridice sau sa coboare perceptia asupra unui concert, sa faca pentru el mai mult chiar decat face trupa in sine pe scena. De data asta, avand un sunet care i-a ajutat, am putut sa gust din plin piesele care-mi placeau candva. Se stie, dupa plecarea fratilor, nici Sepultura, nici Soulfly, nici Cavalera Conspiracy nu si-au mai atins potentialul creativ din acea vreme. Asa ca, dintre cele enumerate, eu tind sa prefer in continuare trupa care-mi da ocazia sa ascult cantecele ALEA: Refuse / Resist, Desperate Cry, Territory, Arise, Ratamahatta, Roots Bloody Roots... Si au fost! Le-au si dozat bine intr-un playlist ce a mers in crescendo, astfel incat la sfarsit sa ramana senzatia aia de concert de care m-am bucurat. 

Ii asteptam cu nerabdare pe Cradle of Filth. Se pare ca nu mi-am dat seama ca, in timpul care a trecut, ori nu s-au schimbat ei deloc, ori mi-am mai schimbat eu gusturile muzicale, ori i-am vazut de prea multe ori si am atins un prag de saturatie. Am intalnit persoane care i-au vazut acum prima data live si au fost incantate. Pentru mine a fost... doar un alt concert Cradle. Am observat ca au acum oferta speciala, doua la pret de una, claparita-soprana, insa parca mi-a lipsit timbrul lui Sarah Jezebel Deva, tipa asta (nu fac efortul sa caut cum o cheama, la cat de dese schimbari de personal face Dani Filth in jur) mi s-a parut cam stridenta pe alocuri. Am observat ca unele lucruri raman la fel ca acum 10 ani, ca show-ul si look-ul Cradle stagneaza, ca sunt putine piese pe care intr-adevar vreau sa le ascult mai cu atentie, pierdute intr-o mare de black simfonic generic. De la un punct m-au plictisit, chiar daca si-au pastrat, normal, piesele de rezistenta pentru final. 

Desi nu am prea multe afinitati cu hard rock-ul marca Scorpions, am ramas sa-l vad pe Uli Jon Roth si bine am facut. Speram sa-mi cante Yellow Raven, am vazut ca-l are inclus prin playlist-urile mai elaborate (adica de mai mult de o ora), insa n-a fost sa fie. N-am auzit Yellow Raven, in schimb am descoperit, cam tarziu ce-i drept, o perioada din istoria trupei (Uli a fost chitarist in Scorpions pana in 1978) ce are mai mari tangente cu prog-ul acela flower power decat cu ce avea sa devina trupa mai tarziu. Iar lucrul asta m-a bucurat mult si l-a adus pe Uli in topul personal 3 al festivalului, dupa Behemoth si Bucovina, dar inainte de Sepultura, pentru ca aici a fost si factorul surpriza. Omul este clar un maniac al chitarii, are o pasiune ce devine contagioasa si pentru public, nu are cum sa nu te hipnotizeze, daca-l urmaresti cateva minute, cu felul in care i se plimba degetele pe coardele si tastele alea. Pare genul care, daca ar trebui sa-si salveze dintr-un incendiu copilul sau chitara, clar ar alege-o pe Sky prima, mai vedem dupa aceea daca mai e timp de copil. Sky este chitara, un model custom cu intervale suplimentare, pentru a putea emula notele inalte ale viorii, el fiind si unul dintre pionierii aranjamentelor orchestrale ale operelor clasice. Nu cunosc prea multe piese din discografia Scorpions, insa pe langa coverul Dylan All Along the Watchtower pot sa va spun ca a mai cantat The Sails of Charon, We'll Burn the Sky, Fly to the Rainbow... si, dupa cum va asteptati, mult show off pe chitara :D. Iar Uli i-a aratat lui Ross ca poti, chiar si in absenta lui Meine, sa gasesti un vocal care sa pastreze tonul pieselor, ba chiar mi s-a parut, data fiind orientarea lor, mai potrivit pentru ele. 

Cand am vazut clipul asta in explorarile mele pe net pregatitoare intr-ale festivalului (obisnuiesc sa caut numele necunoscute de pe afis sa vad "cu ce se mananca"), m-am hotarat ca, oricat de mare ar fi oboseala de la ora 1 jumate, sa stau sa ascult si Cretura. Nu stiam atunci de ce regim sonor se bucura trupele de inchidere, si anume de regimul "hai, plecati acasa ca deranjati". Sunetul de pe fata fusese taiat, se auzeau de pe scena si nu erau chiar conditii ideale. Drept pentru care, cu mila in suflet pentru copiii astia care au batut atata drum din Norvegia sa arate ce stiu in fata a vreo 50 de oameni ramasi, din care cam jumatate pluteau deja in lumea lor (am vazut unul simpatic care, inainte de a intra ei pe scena, in tacerea changeover-ului dansa pe o melodie doar de el auzita in minte), m-am conformat indemnului si am plecat acasa dupa vreo doua piese. 

Ca observatii generale, organizarea a fost pe ansamblu buna, s-au respectat timpii de scena, ne-am bucurat de confortul asteptat in ceea ce priveste accesul, standuri, etc... insa se poate mereu mai bine. Lucrurile ce m-au deranjat, si pe care nu cred ca organizatorii le aud pentru prima oara, se invartesc mai mult in jurul banului, ochiul lui Satana: da, preturile sunt cam nesimtite, pe principiul nu te obliga nimeni sa cumperi daca nu-ti convine. Insa cand este atat de cald, sa dai 7 lei pe un pahar cu apa tot e o magarie. Si, tot legat de preturi, blamatul Golden Circle, un lucru pe care nu il vedem mai deloc pe afara, ca doar spre acolo se aspira ca standarde. As intelege, poate, daca ai un festival cu zeci de mii de oameni, sa asiguri facilitatea asta (dai un ban si stai in fata) celor care intr-adevar prefera sa plateasca mai mult ca sa-si vada trupa preferata, sa nu stea la 100 de metri de scena. Dar cand intreaga arena are mai putin de 100 de metri lungime si oricum eu, din spatele gardului ce imprejmuieste zona Golden, vad la fel de bine ca si cel de dincolo de gard, sa pretinzi 50 de lei in plus pentru a fi de cealalta parte a lui mi se pare cam deplasat. De altfel, dupa ora 12 se dadea drumul in fata scenei, ca ar fi fost trist rau sa lasi 10 oameni acolo si inca vreo 100 pe afara... Cu bune, cu rele, s-a terminat si editia asta Metalhead Meeting. Cam atat, fara poze, gasiti destule pe Facebook sau pe Metalhead, sunt si niste inregistrari pe YouTube. Ne vedem la Gojira, pe 4 iulie, sa sarbatorim Ziua Americii cu Vive la France!

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.