Despre oameni si oi

Hrutár (Rams) (2015) 

Ca tot ne amuzam in ultima vreme - vorba vine, de fapt cu un ochi radem si cu altul plangem - de perlele ministrului agriculturii, va propun azi un film care ne arata ca nu-i chiar adevarat ca "frunze are toata lumea, dar oi ca in Romania nu". Desi, daca ma gandesc bine, nici o oaie islandeza nu a reusit inca sa scufunde nave de spionaj rusesti si  nici o oaie islandeza nu si-a transformat behaitul intr-un glas tanguitor de balada. Insa asa cum codrul, cu toate frunzele sale, este frate cu romanul, vom vedea ca oaia este sora cu islandezul. Cel putin cu Gummi, eroul principal al acestui film, pentru care in turma nu se afla doar sursa de trai, ci si animale de companie, prieteni in singuratate, motiv de mandrie la expozitiile locale. Desi locuieste chiar langa fratele sau, Kiddi, intr-un satuc dintr-o vale izolata a tarii, cei doi nu-si mai vorbesc de vreo 40 de ani. Atunci cand au vreun mesaj important de transmis, o fac prin intermediul cainelui celui din urma, curier cuminte si devotat. Si asa se scurg zilele pana cand o boala necrutatoare, una de-aia care, pentru a fi starpita, impune sa fie ucise toate oile, loveste fermele locului. Pentru ca oaia nu este o statuie vie, ci o fiinta vulnerabila. Oricata grija si dragoste i s-ar acorda, echilibrul fragil al ciclului de viata risca sa se rupa in orice moment. 

Filmul regizorului Grímur Hákonarson ne poarta intr-un teritoriu aspru, rece, in care interactiunea sociala este redusa la minim (fermierii se aduna atunci cand serbarile sau motivele de ingrijorare o cer), un teritoriu izolat unde oile se transforma in cele mai bune prietene ale omului, companie mai placuta si mai dorita decat cea a semenilor.  Intr-un asemenea climat neprietenos, oamenii au tendinta sa se inchida in fata celorlalti, sa devina morocanosi, singuratici, orgoliosi, sa vada in premiile obtinute la concursuri (de oi, desigur) singura forma de confirmare sociala, de afirmare a unui statut pe care nu il chestioneaza. Asa a fost de cand se stiu, si parintii lor au crescut oi. 

Stiam de aceasta izolare a Islandei de restul continentului in privinta animalelor. Daca ajung acolo, trec printr-o lunga perioada de carantina, iar daca parasesc tara (caii islandezi, de exemplu) o fac pentru totdeauna. Este o forma de protectie, de imunizare printr-un control strict al transmiterii bolilor din exteriorul insulei. Insa la sfarsitul secolului XIX, cand ea nu exista, scrapia (un fel de boala a oii nebune), de care sufera turmele din film, a reusit sa patrunda pe insula si se pare ca nu a fost inca eradicata.

Trailerul dadea impresia unei productii mai alerte, insa a confiscat cam toate fazele interesante si oarecum amuzante. Printre tacerile unor indivizi pe care izolarea i-a transformat in ursi morocanosi, se transforma intr-un film care curge destul de incet. Secventa cu mancatul ciorbei nu putea lipsi, evident, insa stati sa vedeti cadre lungi in care numaram oi. Gummi, cel care in aparenta accepta tacut decizia  autoritatilor de ucidere a ovinelor, nu va putea rezista tentatiei de a pastra sapte oi si un berbec, cu care spera sa-si refaca turma. Le inchide in subsolul casei, le aduce mancare pe furis, pentru ca langa fiecare oaie trebuie sa fie si o frunza, sa aiba ce rumega, isi incurajeaza berbecul atunci cand ii da drumul in harem pentru a inmulti din nou turma, precum un suporter echipa favorita.

Insa, cum spune si titlul postarii (titlul filmului in romana), nu este, din fericire, doar un film despre oi, ci si despre oameni, despre relatiile intre ei, despre ceea ce-i poate apropia, despre incapacitatea de comunicare si incapatanarile berbecesti ale celor doi frati si cum aleg sa se alieze in fata nenorocirii comune, atunci cand se vad in fata pericolului de a pierde ce au mai drag pe lume. 

A fost un film interesant, in care imaginile vorbesc mai mult decat cuvintele: chipuri si trupuri brazdate de timp si impovarate de propria solitudine pe de o parte, expresia placida a ovinelor pe de alta. Insa de la un punct ceva devine prea mult, pentru ca am simtit acest film de o ora si jumatate ca pe unul de vreo trei. Se abuzeaza de cadrele ample si pustii, dar si de close-up-uri ale mioritelor, iar daca pentru Gummi, eroul din film, prins de pasiunea sa, poate fi extrem interesant sa stea intr-un colt al incaperii si sa urmareasca berbecul dand tarcoale oilor, de exemplu, pentru mine monta nu este un subiect la fel de fascinant. Inteleg nevoia regizorala de a ne transmite pasiunea personajului, dar eu nu prea am simtit-o pe aceea de a i-o impartasi. Actorii mi-au placut, si secventele de umor negru, din care mi-as fi dorit mai multe, pentru ca aveau potentialul de a implica mai mult spectatorul imun la riturile pastorale. Insa cel mai interesant lucru din film mi s-a parut asocierea cu prejudecatile si conceptiile autohtone. Hrutár este un fel de Miorita islandeza, in care oile sunt cele care trebuie sa moara si isi accepta destinul cu resemnare... ovina.  Ca sa parafrazez din nou putul gandirii, langa oaie poti sa gasesti si un film, langa film poti sa gasesti o oaie? Cautati-o, daca vreti sa vedeti un film desprins din actualitatea fierbinte a simbolurilor nationale. Si daca veti gasi mai degraba o elegie a oii, nu e vina mea :).