Dupa rododendroni

Pentru ca drumetiile montane propriu-zise, la pas, mi le rezerv pentru lunile iulie-august si pentru ca prefer pentru asta potecile, nu drumurile forestiere, astazi o sa va invit sa explorati, daca nu va este mila de masini sau stiti ca zburda linistite pe drumuri imposibile, un traseu mai putin cunoscut si frecventat. Evident, cea mai la indemana destinatie pentru a admira spectacolul rododendronilor infloriti ar fi fost Muntele Rosu, din Ciucas. Insa probabil si cea mai aglomerata, fiind atat de usor accesibila. Asa ca ne-am inghesuit patru oameni in masinuta cea mica si voinica, trepidand de nerabdare sa-si plimbe rotile prin hartoape si am pornit pe un drum care nici nu este marcat pe harta, departe de semnale telefonice si de aglomeratie. Transalpina o cunoaste toata lumea, insa paralel cu ea, prin frumoasele si ingustele Chei ale Oltetului, care separa Muntii Capatanei de Parang, exista un drum la fel de spectaculos, din fericire neamenajat. Si spun "din fericire" pentru ca am vazut ce inseamna "amenajare" dupa asfaltarea Transalpinei: tarabageala, gunoaie, manelizare in varf de munte, lucruri cu care nu ma impac deloc. 

Prin dreapta Manastirii Polovragi porneste drumul forestier prin Cheile Oltetului. Daca aveti timp, puteti face o oprire si la pestera Polovragi, despre care o legenda ce alimenteaza spiritul dacopat spune ca ar fi fost locuinta lui Zamolxe. Nu ne-am mai oprit de data asta, aveam un drum destul de lung de strabatut si, cum vremea este capricioasa la munte si norii incepeau sa se adune, ne-am indreptat spre Pasul Curmatura Oltetului, vreo 20-25 de kilometri, permanent in urcare, pe soseaua incadrata de peretii impunatori ai muntilor, ce pe alocuri dau senzatia ca se pot prabusi in orice moment strivindu-te sub ei. Dar avem ghizi buni, codobaturi vioaie ce ne arata calea. Nu este un drum prea usor daca aveti o masina cu garda joasa (partea asta este mai buna decat cea pe care vom cobori), in schimb cele mai inaltute si mountain bikerii il parcurg fara probleme. 

Ajunsi sus, la 1650 de metri, mai este o mica portiune de panta abrupta care ne urca la 1800 si ceva, dupa care inaintea noastra se dezvaluie versanti intregi  imbracati in roz. 

Din rododendron (cunoscut si ca bujor de munte) se culeg doar florile, fara a distruge planta, si trebuie sa nimeresti exact momentul potrivit al infloririi pentru a-i putea culege aroma in dulceturi si siropuri. Noi l-am prins exact cum trebuia, cu o saptamana mai devreme ar fi fost imbobocit, cu o saptamana mai tarziu, deja trecut. Infloresc in luna iunie si dureaza cam doua saptamani, insa perioada difera de la munte la munte, dupa cat de umbrit este versantul si cat de racoroasa a fost primavara. Nu doar rozul care imbraca culmile este spectaculos, ci si mirosul, apropiat de al trandafirilor pentru dulceata, dar mai suav. 

Vulpita care topaia vesela pe o pajiste nu am reusit sa o prind in cadru, era un exemplar frumos, durduliu, o flacara roscovana ce ne-a bucurat privirea, cu o coada stufoasa, cu alb la varf. Era atata liniste in jur, turma de la stana din apropiere nu urcase inca, soarele ne incalzea sub o adiere prietenoasa de vant... sa toot stai intins printre tufe si sa faci inhalatii cu parfum :) 

Insa situatia avea sa se schimbe intr-o clipa, cand norii au inceput sa se reverse printre doua culmi in valuri. 

Daca ati vazut Clouds of Sils Maria, va puteti da seama de spectacol, norii astia se strecurau cam la fel ca sarpele Maloja, printr-o mica spartura a seii si au acaparat rapid intreaga priveliste. 

Asa ca ne-am dat jos de pe coama si am continuat circuitul cu coborarea spre cabana Petrimanu, inca vreo 10 km, urmand de data asta Cheile Latoritei, intre Muntii Latoritei si cei ai Capatanii, pe un drum mult mai prost decat cel din Cheile Oltetului. De pe drum se vede si o bucatica din lacul Galbenu, care impreuna cu Petrimanu, Ciunget, Vidra, Bradisor si alte cateva lacuri de acumulare formeaza un urias sistem hidroenergetic, cu galerii ce se intind pe aproape o suta cincizeci de kilometri. Undeva pe traseu, exista si un monument, Sapte Cruci, ce comemoreaza muncitorii prinsi intr-o avalansa in timp ce lucrau la sistematizarea Latoritei. Daca ati urma drumul spre Galbenu, de acolo exista posibilitatea de a iesi spre Saua Stefanu, pe Transalpina, dar nu am investigat traseul.

In apropiere, dam de cascada Apa Spanzurata. 

Poate ca ea in sine nu este atat de spectaculoasa, desi e o cadere de apa de vreo 35 de metri, a ramas acum, dupa captarea paraului Turcinu Mare doar un firisor, insa peretele de granit slefuit de apa ii da un aspect grandios.

Aceleasi lespezi de granit insotesc in continuare cursul Latoritei

pentru a forma tot felul de "cadite", bazine mai mici sau mai mare care parca-parca ma inbiau la o baie daca apa nu ar fi fost atat de rece. 

Imi desprind privirea de la cursul apei, de langa care nu ma mai indur sa plec, doar pentru a mai admira cate o clematita de munte. 

Si asa, din piatra-n piatra, din floare-n floare, nici nu stiu cand iesim la Ciunget, unde ne luam ramas-bun de la un paznic al muntelui ce se relaxa la soare.