La Classe de neige (1998)
Dupa ce am vazut filmul, cred ca mi-ar placea sa citesc si romanul lui Emmanuel Carrère a carui ecranizare este, recompensat in 1995 cu premiul Femina. Dar nu pentru ca ar fi fost premiat; in literatura, chiar mai mult decat in cinematografie, premiile nu imi mai spun mare lucru. Ci pentru ca as vrea sa vad cum surprinde si cartea atmosfera din film, penduland intre realitate si vis, si imaginea lui Nicolas, copilul fragil, introvertit, chinuit de cosmare si extrem de protejat de parinti. La inceput, clasa lui se pregateste de o excursie la munte (classe de neige nu este o ora de schi, cum a fost tradus titlul in romana, mai ales ca in contextul filmului "ora" nu are noima, nu este o excursie propriu-zisa cu clasa, ci o gaselnita simpatica a invatamantului francez, un sejur in care se si schiaza, dar se fac si orele de curs normale, imbinand placutul unei atmosfere de tabara cu utilul, lectiile continuand, fara a trebui sa se recupereze ulterior).
Nicolas este singurul copil care nu va merge cu autocarul impreuna cu ceilalti, tatal hotarand ca este mult prea riscant, ca s-ar putea intampla un accident, asa ca il va aduce el insusi cu masina, ajungand la cabana ce-i gazduieste pe ceilalti mai tarziu. Mai mult, dupa ce tatal pleaca, baiatul isi da seama ca si-a uitat valiza in portbagaj. O adevarata tragedie! Iar faptul ca tocmai batausul clasei, copilul caruia toti ii stiu de frica, se ofera sa-i imprumute o pijama, nu este chiar ce si-ar dori un baiat care noaptea, cand cosmarele il tortureaza, se mai intampla sa ude patul. Credeti ca ati intuit deja ca va urma o perioada in care va fi supus chinurilor si batjocurii generale? Ar fi fost previzibil, dar nu ne indreptam deloc in acea directie...
Intre intamplarile de zi cu zi, se intercaleaza proiectii ale mintii lui Nicolas: imagini din trecut, care ne ajuta sa intelegem atmosfera din familie, cu constrangerile si restrictiile ei, dar si plasmuiri ale imaginatiei, sevente generate de fantezia unui copil greu adaptabil, ce-si va gasi un surprinzator aliat printre ceilalti. Cand un copil din vecinatate, de varsta lor, dispare, situatia capata o tensiune pe care protagonistul o va asimila in felul sau, refugiindu-se in propria realitate. Dar se va dovedi ca monstrii din vis sunt doar o iluzie si ca monstrul real este mai aproape decat ne-am inchipui.
Lui Clément van den Bergh i se potriveste perfect rolul lui Nicolas. Are acea aparenta fragila ce-l ajuta sa exprime interiorizarea, timiditatea si inclinatia spre fantastic a eroului. Insa prezenta lui nu este suficienta pentru a-i da unitate filmului lui Claude Miller. Productia ramane parca un pic cam transant rupta in doua, fara ca secventele reale si cele onirice sa se prelinga frumos una intr-alta. Pastrand in cele din urma aceeasi privire realista, detasata, priveaza filmul de o magie pe care ar fi putut-o capata daca ar fi intrat, de exemplu, pe mana unui Guillermo del Toro. Transforma oniricul in absurd si da prea multa concretete simbolurilor. De aceea as fi vrut sa am ajutorul cartii, sa vad daca scenariul care a stat la baza filmului lasa sau nu loc de fantastic. Intentia pare sa fie asta, nu intamplator unul dintre personajele de care Nicolas se simte mai apropiat este domnisoara Grimm, o trimitere la basmele intunecate ce par sa-i alcatuiasca viata. Insa tonul e cam demonstrativ si prozaic, prea sobru pentru a reflecta intr-un mod participativ pentru spectator imaginea unei copilarii ce va lasa sechele in devenirea eroului.
Sunt cateva secvente puternice, insa legaturile dintre ele lasa de dorit, intuiesc ca un ton mai ambiguu, mai alegoric, mai putin descriptiv al cadrelor ar fi avut un impact mai puternic. Pana la urma, este si un film despre nebunie, putin mai multa nebunie vizuala i-ar fi facut un mare serviciu! Toata acea fantezie care umple un gol in viata reala a lui Nicolas nu este transmisa astfel incat sa umple si golul vizual in film. E bunicel, dar nu tocmai ce ma asteptam pentru filmul care a impartit in anul respectiv cu Festen Premiul Juriului la Cannes ...
Nicolas este singurul copil care nu va merge cu autocarul impreuna cu ceilalti, tatal hotarand ca este mult prea riscant, ca s-ar putea intampla un accident, asa ca il va aduce el insusi cu masina, ajungand la cabana ce-i gazduieste pe ceilalti mai tarziu. Mai mult, dupa ce tatal pleaca, baiatul isi da seama ca si-a uitat valiza in portbagaj. O adevarata tragedie! Iar faptul ca tocmai batausul clasei, copilul caruia toti ii stiu de frica, se ofera sa-i imprumute o pijama, nu este chiar ce si-ar dori un baiat care noaptea, cand cosmarele il tortureaza, se mai intampla sa ude patul. Credeti ca ati intuit deja ca va urma o perioada in care va fi supus chinurilor si batjocurii generale? Ar fi fost previzibil, dar nu ne indreptam deloc in acea directie...
Intre intamplarile de zi cu zi, se intercaleaza proiectii ale mintii lui Nicolas: imagini din trecut, care ne ajuta sa intelegem atmosfera din familie, cu constrangerile si restrictiile ei, dar si plasmuiri ale imaginatiei, sevente generate de fantezia unui copil greu adaptabil, ce-si va gasi un surprinzator aliat printre ceilalti. Cand un copil din vecinatate, de varsta lor, dispare, situatia capata o tensiune pe care protagonistul o va asimila in felul sau, refugiindu-se in propria realitate. Dar se va dovedi ca monstrii din vis sunt doar o iluzie si ca monstrul real este mai aproape decat ne-am inchipui.
Lui Clément van den Bergh i se potriveste perfect rolul lui Nicolas. Are acea aparenta fragila ce-l ajuta sa exprime interiorizarea, timiditatea si inclinatia spre fantastic a eroului. Insa prezenta lui nu este suficienta pentru a-i da unitate filmului lui Claude Miller. Productia ramane parca un pic cam transant rupta in doua, fara ca secventele reale si cele onirice sa se prelinga frumos una intr-alta. Pastrand in cele din urma aceeasi privire realista, detasata, priveaza filmul de o magie pe care ar fi putut-o capata daca ar fi intrat, de exemplu, pe mana unui Guillermo del Toro. Transforma oniricul in absurd si da prea multa concretete simbolurilor. De aceea as fi vrut sa am ajutorul cartii, sa vad daca scenariul care a stat la baza filmului lasa sau nu loc de fantastic. Intentia pare sa fie asta, nu intamplator unul dintre personajele de care Nicolas se simte mai apropiat este domnisoara Grimm, o trimitere la basmele intunecate ce par sa-i alcatuiasca viata. Insa tonul e cam demonstrativ si prozaic, prea sobru pentru a reflecta intr-un mod participativ pentru spectator imaginea unei copilarii ce va lasa sechele in devenirea eroului.
Sunt cateva secvente puternice, insa legaturile dintre ele lasa de dorit, intuiesc ca un ton mai ambiguu, mai alegoric, mai putin descriptiv al cadrelor ar fi avut un impact mai puternic. Pana la urma, este si un film despre nebunie, putin mai multa nebunie vizuala i-ar fi facut un mare serviciu! Toata acea fantezie care umple un gol in viata reala a lui Nicolas nu este transmisa astfel incat sa umple si golul vizual in film. E bunicel, dar nu tocmai ce ma asteptam pentru filmul care a impartit in anul respectiv cu Festen Premiul Juriului la Cannes ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.