Pledoarie pentru chibzuinta

Seneca - Ramai cu bine. Scrisori catre Lucilius 

In ritmul nebunesc al vietii ce ni se rostogoleste printre mai apropiate sau mai indepartate motive de teama, frustrare, revolta, ras si plans uneori, cum se intampla zilele astea prin politica autohtona, sa il citesti pe Seneca poate parea o oaza de seninatate in care te scalzi pentru a avea puterea de a actiona si functiona in continuare sub aparenta unui om normal. Scrisorile sale nu indeamna spre resemnare, ci spre acceptarea cumpatata a ceea ce nu poate fi schimbat. "Incearca sa intelegi ce este necesar si ce este fara rost", de exemplu. Poate suna a mesaj dintr-un curs de gandire pozitiva, dar asta era si gandirea pozitiva de acum 2000 de ani. 

Volumul "Ramai cu bine. Scrisori catre Lucilius"  face parte din colectia "In doi" a editurii Seneca Lucius Annaeus, ce pare sa fi fost infiintata cu scopul de a-l plasa pe filozoful stoic in actualitatea secolului XXI, ulterior diversificandu-si putin oferta literara, dar pastrand principalul centru de interes. Despre aceasta dragoste pentru Seneca vorbeste totul, de  la prezentarea grafica, ce imbina cuvintele inteleptului roman cu grafica unor studenti la Arte plastice, pana la asezarea in pagina, cu punerea in evidenta a citatelor mai catchy, in genul celor imbratisate de adeptii lui Octavian Paler, acelasi Paler ce ii contesta in "Scrisori imaginare" armonia dintre gandire si actiune, dintre Seneca-omul si Seneca-filozoful. 

Ceea ce gasim in cartea de fata, care aduna 110 scrisorile catre Lucilius, pe vremea aceea guvernator al Siciliei, cel caruia i-a fost mentor intru stoicism, este mai mult un monolog adresat posteritatii, pe un ton familiar, colocvial, ca si cum un parinte i-ar transmite copilului intelepciunea sa, usor de inteles si de citit, intr-un limbaj simplu, lipsit de conceptele teoretice pe care le-a consacrat ulterior filozofia. Orice cititor preocupat intr-un fel sau altul de ceea ce in zilele noastre se numeste dezvoltare personala, indiferent de profilul de studii, poate aborda acest volum de filozofie stoica popularizata, ce reprezinta o pledoarie pentru chibzuinta, cumpatare, discernamant si statornicie. Poate gasi indemnuri pe care sa incerce sa le urmeze ori sa le considere desuete. Dar poate sesiza si contradictii in afirmatiile lui Seneca, si-s cam multe. "Sa ne ferim de ura, invidie, dispret", spune cel ce isi arata fatis dispretul fata de multimi. "Fii mai apoi atent ca nu cumva lectura unui numar mare de autori si a unor carti de tot soiul sa aiba in sine vreo nesiguranta si nestatornicie. Se cuvine sa starui asupa unor scriitori anume si sa te adapi din ei, daca voiesti sa ai un folos care sa ramana statornic in spirit. Cine este pretutindeni nu este nicaieri.", afirma cel care citeaza copios din Democrit, Hecaton, Epicur si multi altii, in totala contradictie cu ceea ce avea sa devina modelul de om al Renasterii. Le refuza batranilor dreptul de a avea ambitii si placeri, pentru ca intr-o alta scrisoare sa spuna ca viata este un proces continuu de invatatura, inclusiv la batranete. Deci placerea de a invata pot s-o pastreze! Dupa ce indeamna la indiferenta si seninatate in fata viitorului, cateva randuri mai jos pledeaza pentru prevederea si anticiparea lui. Cand nu este transant, se scalda in ape caldute, facand afirmatii de genul ca este bine sa ai prieteni, dar e la fel de bine si fara.
"Sa ne pregatim sa murim mai inainte de a ne pregati sa traim", mai spune, pentru a adauga cateva randuri mai departe: "Am trait indeajuns(...); acum, satul, astept moartea." Daca pregatirea pentru moarte este data de satietatea de viata, cum va fi trait tot pregatindu-se s-o intampine? De altfel, se dezminte singur intr-o alta scrisoare: "Cat timp traiesti, se cuvine sa inveti sa traiesti." Parca era vorba ca ne pregatim sa murim, nu sa traim.
Sunt multe astfel de propozitii a caror intelepciune imi pare indoielnica si cu o retorica facila, creata din interogatii, antiteze, epifore, o cautare stilistica ce ma face sa cred ca la Seneca forma primeaza asupra ideii. Cu toate astea, afirma undeva ca numai cel care vrea sa fie politicos se exprima ingrijit, cuvintele trebuie sa fie folositoare, nu placute. Miza pe care si-o stabileste este "salvarea spiritului", elocinta este inutila, desi aplica din plin procedeele ei, folosind intrebari retorice si trucuri de captare a atentiei si bunavointei.
Uneori sfaturile sale dau senzatia unui monolog, ca si cum s-ar certa pe sine: "tii la mare pret lucrurile pe care esti pe cale sa le parasesti, iar, cand iti desfasori dinainte seninatatea mirabila spre care vrei sa te indrepti, te tine in loc stralucirea acestei vieti de care vrei sa te indepartezi, de parca ar trebui mai apoi sa te prabusesti in mizerie si intuneric." Nu pot sa separ cuvintele sale de conditia sociala a celui care pledeaza pentru modestie si lipsa de atasament fata de bunurile lumesti.
Si, in general, Seneca imi da impresia ca nu-si imbratiseaza cu calm si seninatate propriul sistem de valori, ca este asemenea cuiva care si-a impus o dieta stricta, dar priveste cu jind si adulmeca nesatios aromele venind dinspre ospatul epicurian de alaturi, desi pretinde ca le-ar dispretui (de fapt nu, uitasem ca omul se ferea de invidie si dispret, cel putin la nivel declarativ). Nu ezita sa citeze copios din Epicur, sa-i dea de multe ori dreptate, sa ne arate ca cele doua moduri de perceptie a vietii au mai multe in comun decat s-ar crede.
Am inceput cartea cu sperantele nutrite la inceput, dar am citit-o greu, in vreo doua luni, cate una-doua scrisori pe zi, de la un punct cu iritare gasind atatea afirmatii contradictorii intre ele. Seneca nu-i pentru mine... Echilibrul sau afisat este in contradictie cu dezechilibrul meu asumat, dar si cu propriile-i spuse. Cu un asemenea preceptor contradictoriu in idei si actiune, aproape ca am inteles de ce viitorul imparat Nero a fost atat de bulversat mental si s-a hotarat sa dea foc Romei (desi umbla vorba ca nu el ar fi facut-o).