Trenul cu zombi

Busanhaeng (Train to Busan) (2016)  

Yay, film cu zombilici, ca-mi era dor! Si nu traditionalii zombi americani, ci de-aia cu ochii oblici! Daca va pasioneaza tema, vedeti-l repede, inainte sa va strice placerea remake-ul (nu obosesc niciodata sa mentionez ca filmele asiatice sunt cu multe clase deasupra mai cunoscutelor remake-uri americane), ca 20th Century Fox negociaza drepturile. 

Intriga este una conventionala, cate premise diferite poti crea pentru un film de gen? Un virus scapat de sub control propagat cu rapiditate, oameni care o iau razna (suntem pe stilul zombi cu reflexe iuti, nu de-aia slow ca in Walking Dead, dar nici jivine stupide ca in World War Z, mai degraba spre 28 Days Later), un tata care-si cam neglijeaza fiica insa hotaraste, taman in ziua invaziei, sa o duca intr-o calatorie la Busan, la mama ei, de care este despartit. Teoretic, o formalitate, distanta din capitala pana in orasul din nord se parcurge cu un tren de mare viteza in mai putin de trei ore. Practic, situatia se complica in momentul cand in tren urca un pasager infectat si totul degenereaza in haos. 

Au ei, sud-coreenii, ceva fetis cu trenurile, fiindca este al doilea film pe care-l vad eu, dupa Snowpiercer, cu actiunea petrecuta aproape integral prin vagoane (cu doua transferuri rapide, cum altfel cand pericolul alearga la fel de repede ca si tine?). Insa creatia lui Sang-ho Yeon mai are o legatura cu sus-mentionatul, prin faptul ca ne pune in fata manifestarilor inegalitatii sociale, a slugarniciei pe care functionarii o dovedesc inaintea autoritatii ce se impune cu tupeul si constiinta invulnerabilitatii, o diferenta pe care numai oamenii inzestrati cu ratiune o fac, nu si aceia fara. 

In conditiile in care narativ primesti exact ceea ce te astepti, cu suprizele de rigoare, pentru ca filmul se indeparteaza de stereotipurile americane (nu incercati sa ghiciti cine supravietuieste, nu o sa reusiti, sau poate ca da, insa doar partial), calitatea unui film de gen este data de detalii. In cazul de fata, de constructia personajelor, de modul in care se modifica si se schimba relatiile dintre ele, de adancimea pe care o primesc si le face atasante sau simpla carnita de dat la zombi pentru a-i mai incetini in drumul spre eroii importanti. Si de faptul ca este un film construit in mai multe trepte. Cea de baza este aceea a divertismentului pur, al filmului de popcorn. Sau ma rog, de pufuleti, ca asta am rontait cand l-am urmarit. A doua ar fi data de palierul psihologic, al evolutiei interioare si exterioare a personajelor, cu aliantele si coalitiile dintre ele, cu simpatii si antipatii ce se dezvolta pe parcurs, cu cinisme si egoisme care se amplifica ori se sting in fata pericolului comun. Iar a treia este una sociologica, o expunere a tipologiilor si claselor sociale intalnite in Coreea, de la directori de mari companii la cersetori, cu dinamica relatiilor dintre ele.

Spuneam ca, daca filmul se ridica deasupra productiilor de gen, este si meritul actorilor care dau viata si umanitate personajelor, te fac sa le indragesti sau sa le detesti, dupa caz, obtin implicarea afectiva a spectatorului astfel incat sa creeze tensiunea necesara. Pentru ca in cazuri de-astea, ritmul nu este suficient. Te astepti sa vezi oameni hartaniti de zombi (nimic hardcore, nu incearca sa supraliciteze prin violenta vizuala adoptata de americani, riposta umana este extrem de slaba, alcatuita din forta pumnilor si baricadari), dar vrei cumva sa te si intereseze soarta lor. Si asta se intampla. 

De aceea indraznesc sa consider Train to Busan unul dintre cele mai bune filme de gen. Exista undeva, in varful clasamentului personal, Shaun of the Dead, nu prea se apropie nimic de el, e si greu tinand cont de abordarea parodica. Filmul de fata nu are deloc umor, nici nu incearca, este pe atat de serios pe cat ii permite genul, si usor melodramatic, insa melodrama e justificata si pune bine in evidenta actiunea. Asa ca, daca sunteti consumatori de zombie road movies, va indemn sa porniti in aceasta calatorie cu trenul spre Busan. Eu acum mi-am propus sa vizionez si animatia prequel, regizata de acelasi Sang-ho Yeon, Seoul Station, care ne prezinta inceputul atacului.