Doua femei... dificile

 

The Unforgivable (2021)

 

Acum cateva luni citeam o stire de prin America in care un transplant de inima a provocat un intreg scandal legat de moralitatea gestului: merita un fost condamnat pentru crima sa primeasca o a doua sansa la viata? Medicii si-au justificat alegerea prin faptul ca, legal, se considera ca justitia s-a implinit, omul si-a petrecut ani multi in inchisoare si, din punct de vedere medical, poate sa supravietuiasca transplantului pentru ca interventia revolutionara (cu inima de porc) sa fie considerata un succes. Dar familia celui ucis de el acum 34 de ani si multi altii au clamat ca altcineva ar fi trebuit sa beneficieze de o asemenea sansa. 

O situatie oarecum similara, in ceea ce priveste intrebarile legate de drepturi si moralitate, pare sa ridice si filmul regizat de Nora Fingscheidt, unul de personaj, a carui intreaga greutate sta pe umerii Sandrei Bullock. 

Ruth, personajul pe care il interpreteaza, tocmai a iesit din inchisoare dupa 20 de ani si incearca sa obtina un drept care  teoretic i se refuza, de a-si regasi sora mai mica, data in adoptie unei familii ce a crescut-o cu dragoste, insa ascunzandu-i sutele de scrisori trimise din inchisoare, pana la punctul in care Katie va uita ca a avut vreodata o sora. Pe urmele sale pornesc si cei doi fii ai victimei. Este greu oricum, ca fost condamnat, sa iti refaci viata, sa gasesti o slujba onorabila, sa fii sincer si sa speri ca vei fi acceptat in societate cu incredere si cu bratele deschise. Criminalii poarta un stigmat greu de sters, cu atat mai dificil de dus in momentul in care se afla ca cel ucis era un om al legii. 

Interpretarea Sandrei Bullock da greutate unui film altfel destul de subtirel, care considera ca nu este suficient conflict, interior si cu ceilalti, asa ca adauga o parte senzationalista care face sa se prabuseasca intregul esafod pe care a fost construit. Nu voi aminti punctul de cotitura, cel care, anuland toate problemele pe care incercase sa le ridice, transforma o productie care putea fi buna intr-una de duzina, dar a fost un cadru care m-a scos total din drama si m-a aruncat intr-o poveste a nedreptatii, ca si cum eroina ar fi avut nevoie de simpatia si suportul moral al spectatorului, punct in care pentru mine, care i-o acordasem pana atunci, s-a taiat. Ramane insa o interpretare buna, pentru care Sandra Bullock ar fi putut primi o nominalizare la Oscar, dar nu pot sa spun de ce a ramas pe afara cat timp nu am vazut interpretarea tuturor celorlalte nominalizate. 

 

 

Verdens verste menneske (The Worst Person in the World) (2021) 

 

Filmul lui Joachim Trier are si el in centru o femeie, cu dramele si conflictele sale, insa ilustreaza exact opusul a ceea ce spuneam mai sus si o face bine. Julie (in stralucita interpretare a lui Renate Reinsve, premiata la Cannes) nu cerseste simpatia spectatorului, din punctul meu de vedere nici nu o obtine, este un personaj prea confuz si intr-o permanenta criza de identitate, nehotarat si incapabil sa-si asume propriile alegeri de viata in orice domeniu: profesie, dragoste, pasiuni si interese. Mereu in cautarea a ceva, a altceva, poate ca o fi definitorie pentru o anumita generatie, cum au catalogat-o unii, dar mie, chiar si fara sa-mi fie  agreabila ca personaj, mi-a placut filmul, gasind tonul acela potrivit, intre comedie si drama, prin care sa surprinda patru ani din viata unei femei, din punctul cand abandoneaza facultatea de medicina, unde era o studenta stralucita, considerand ca nu i se potriveste, trecand prin doua relatii sentimentale in cautarea implinirii, a ceva care sa-i acopere vidul din existenta, totul povestit in 12 capitole plus un prolog si un epilog.  

Mi-a placut detasarea pe care o are scenariul fata de personajele sale, pe care nu le judeca, nu le condamna, titlul insusi (prost tradus in romana, dar nu ma mai mira) este "cea mai rea persoana din lume", fara sa arate cu degetul spre protagonista, mai ales ca, la un moment dat, un alt personaj, masculin, se catalogheaza astfel... dar asa se intampla cand traducatorilor li se cer titluri/ subtitrari fara sa vada filmul! (Nu stiu daca e chiar asa, dar este concluzia la care am ajuns, dupa nenumaratele lor gafe). El incheie trilogia dedicata capitalei norvegiene, este si primul pe care il vad din serie si ma convinge sa incerc sa ajung si la celelalte doua plasate in acelasi cadru, mai ales ca protagonistul masculin (Anders Danielsen Lie, deloc mai prejos decat cea feminina) este punctul comun al tuturor celor trei productii. Pe fundalul orasului, Julie exploreaza lumea si propria-i viata. Prin filtrul subiectivitatii sale inecat in propriile-i contradictii vedem omul postmodern ce-si construieste realitatea in cadrul careia sa se poata afirma, o realitate cu care spectatorul poate sa aiba puncte comune sau nu. 

Oricum, personajul te trage de maneca intr-o fascinanta calatorie printr-un bazar al mentalitatilor, unde dragostea, sexul, profesia, relatiile, cariera, reproducerea, familia, conventiile sociale, experientele psihotrope se amesteca in situatii de cele mai multe ori amuzante pana cand devin triste. Dar este si un film de formare, de maturizare, una tarzie, ce-i drept, intr-o adolescenta care se termina pe la vreo 30 de ani, odata ce intra in contact cu moartea, cu definitivul, cu imposibilitatea de a reface ceea ce s-a stricat sau de a proiecta in viitor ceea ce inca nu s-a implinit...

Este nominalizat la Oscarul pentru film strain. Parca as cam vrea sa castige, dar cunoasterea mea privind nominalizatii este inca destul de limitata, sa vedem daca imi mai schimba ceva parerea pe parcurs.

Semiotica: un roman politist

 

Laurent Binet - A saptea functie a limbajului 

 

Mi-a placut Civilizatii, romanul prin care am facut cunostinta cu Laurent Binet. Cand am citit prezentarea acestei carti, nu doar ca mi-a trezit o mare curiozitate, dar si mi-a rascolit amintirile, readucandu-mi la suprafata memoriei pe acei ganditori, filosofi ai limbajului cu care nu mi-am mai intersectat drumul din facultate: Barthes, Deleuze, Jakobson, Derrida... Toti devin aici personaje tratate destul de ireverentios ai unui intrigant roman de investigatii, un fel de satira-omagiu a ilustrelor personaje ce au marcat viata literara a anilor '80. Exista conspiratii, spioni, un manuscris pierdut, o societate secreta, totul creand o ancheta alerta cu peripetii ce se succed intr-un mod incredibil, cred ca mult mai savuroasa pentru cei care au tangenta cu lumea literelor si se prind unde bat anumite remarci decat pentru ceilalti. 

Ca si in Civilizatii,  Binet rescrie istoria reala, transformand moartea lui Roland Barthes, petrecuta in urma unui accident de circulatie, in pretextul unei conspiratii legate de functia magica sau incantatorie a limbajului, ce i-ar conferi celui care ar stapani-o putere asupra intregii lumi. Creeaza astfel o fictiune in care lingvistii insisi si notiunile cu care opereaza devin personaje, dar si chei de interpretare. Cei care incearca sa desluseasca incurcatele cai ale crimei sunt un investigator ce dispretuieste "parazitii de intelectuali" si unul din mediul lor, profesorul Simon Herzog, care ii dovedeste ca investigatia nu este doar domeniul faptelor, ci si al discursului, al semnelor ce se ascund dincolo de lumea vazuta. Semiotica, aceasta stiinta a decodificarii informatiei, se dovedeste utila pentru ancheta. Daca Barthes si-a petrecut timpul urmarind semnele, acelasi lucru incearca sa-l faca si cei doi detectivi. 

Abordarea ludica imi aduce aminte exact de modul de operare al semioticii, care aplica instrumentele criticii literare unor obiecte non-literare, proces ce duce la interpretari si deductii  outside the box. 

Binet se amuza sa le decoreze vietile tuturor celor care imi imaginez ca i-au torturat anii de facultate cu episoade biografice in care amesteca evenimentele reale cu cele imaginare: Derrida va fi sfasiat de caini vagabonzi; Sollers este castrat, Eco scapa doar cu un barbat urinand pe el in semn de protest pentru lipsa lui de implicare politica pe fundalul agitatelor evenimente create de gruparile extremiste in Italia inceputului anilor '80. Sirul este lung si va las sa descoperiti singuri cine si ce mai pateste. Printre toate acestea, apare la fel de incredibil ca Althusser si-ar fi ucis sotia si ar fi fost internat la nebuni, pe fondul aceleiasi verve a intrarii in posesia documentului secret, dar - am verificat - asta chiar s-a intamplat... Unii dintre protagonisti inca traiesc sau traiau la momentul aparitiei cartii, nu stiu cat de mult s-or fi lasat maguliti de astfel de "omagii", daca de dragul semioticii au facut haz de necaz ori s-au suparat cu adevarat. 

"Eco asculta cu interes povestea unui manuscris pierdut pentru care sunt omorati oameni. Vede trecand un barbat cu un buchet de trandafiri in mana. Spiritul lui vagabondeaza o secunda, traversat de viziunea unui calugar otravit."

Investigatia la care isi invita Binet cititorii are ceva din parfumul al acelui trandafir, este insa una bazata pe decodarea informatiei pe urmele careia ne poarta de la Paris la Bologna, in America si la Venetia, inapoi la Paris, redand mereu atmosfera specifica vremii pe un ton ce imbina ludicul cu satira. pastisand genul politist in timp ce ne face cu ochiul complice tuturor, cititori si personaje deopotriva. Se ajunge chiar si in situatii in care protagonistii incep sa inteleaga ca ar putea fi prizonieri intr-un roman :). Am remarcat si un (alt) fir comun cu Civilizatii, batalia de la Lepanto, autorul pare sa fie fascinat de ea.

Totul in carte este voit exagerat, insa condus cu mana sigura, incepand de la acele semne la care detectivii raman orbi, cum ar fi filajul la care sunt supusi permanent. Totul se leaga tare frumos si ne aminteste o epoca in care intelectualii Frantei dadeau tonul curentelor de gandire, implicandu-se in viata sociala si politica.  Binet este insa malitios pana la cer, intr-un mod care parca te face sa te simti razbunat pentru toate orele alea in care trebuia sa stii ce au spus diversi despre diverse lucruri, cum au inventat copaceii care m-au chinuit si au creat gramatica aia structuralista care ma enerva teribil pentru ca nu am inteles niciodata de ce trebuie sa decojim limbajul in seme si sememe, in roluri si functii pentru a-i da un sens mai adanc, creandu-se o intreaga teorie a lui, pentru ca orice ti-ar spune unul sau altul, o carte pe care o citesti pentru propria bucurie si placere sau curiozitate, tot subiectiv o faci... Iar subiectivul meu s-a bucurat, s-a delectat si s-a amuzat cu acest roman.

Francezi in Chile

  

Miguel Bonnefoy - Ereditate

Un barbat pleaca din Franta la sfarsitul secolului XIX, dupa ce recolta i-a fost distrusa, sa isi caute norocul in cealalta parte a lumii, in America, dar intamplarea il va face sa prinda radacini in Chile. O alta intamplare ii va transforma numele real in Lonsonier. Tot din intamplare va ajunge acolo si viitoarea lui sotie, fiica unui negustor de umbrele pornit si el spre State, caruia ploaia chiliana ii asigura prosperitatea afacerii. Si tot dintr-o intamplare cu o piele de capra, fiul lor, singurul supravietuitor dintre cei trei plecati sa-si apere o patrie pe care nu o cunoscusera niciodata, avea sa-si cunoasca sotia. Destinele acestor francezi in exil la capatul celalalt al lumii se impletesc intr-o carte ce recurge obositor de des si de mult la simetrii si anticipari, la dezvaluiri facute pe fast forward. 

Poate pentru unii, invatati cu titlurile de ziare senzationaliste care spun totul sau, daca ai rabdare sa citesti si articolul constati ca nu spun nimic, anticiparea aceasta abuziva a viitorului este un "carlig" literar, o forma de revigorare a curiozitatii. Mie imi sugereaza o dovada de nesiguranta si graba a autorului, ca si cum, in timp ce scrie, este deja mai interesat de de ceea ce urmeaza sa creeze decat de ceea ce spune deja, de prezentul unei naratiuni ce pare sa nu il mai intereseze si, ajuns apoi in punctul anticipat, vezi ca din nou e prea grabit sa treaca mai departe, fara a da ragaz prezentului sa se astearna in matca lui, sa-si produca efectele si consecintele. Romanul curge asa cum isi duc eroii lui viata, prezenti intr-un loc dar cu inima la 10.000 de kilometri distanta, intr-o tara pe care unii nici nu au cunoscut-o.  Prima generatie de emigranti poarta in cufere, pe langa vise legate de noua existenta, si instrumentele considerate necesare indeplinirii lor: umbrele, butasi de vita-de-vie sau instrumente muzicale...

Cartea se vrea o saga de familie, dar deruleaza o istorisire pe repede inainte, fara sa-si ia timp sa construiasca personaje, sa le dea adancime. Atmosfera atinge pe alocuri, ca o adiere usoara de aripa, in trecere, magicul, printr-un spectru ce prevesteste o moarte si o nastere, o ciorba de oase de dinozaur, un barbat ajuns la 118 ani, un avion condamnat sa nu zboare niciodata ce va zbura exact cand e mai mare nevoie... Dar inceputul de magie este repede inabusit de un nou personaj gata sa acapareze scena, generatiile se succed, la fel razboaiele, revolutiile, pasiunile, iubirile si dramele lor, parca totul este o schita de tablou pe care pictorul nu a avut rabdare sau timp sa il nuanteze - gandindu-se deja probabil la urmatorul-, sa adauge culoare, mizand pe exotismul locurilor si pe personaje interesante in alegerile lor, pe istoria tulburata a anilor ce trec prea repede. Grabita, fara a nuanta, cartea curge intr-un ritm pe care amploarea ideii l-ar fi cerut mai lent, mai rabdator cu eroii. Nu judec dupa numarul de pagini, care uneori poate condensa exact cat trebuie sau poate lungi inutil o carte, nici dupa coperta, care imi place, indeamna la escapism, ci strict dupa continut.

Sfarsitul vine rotund, ceea ce incepe cu un butas de vie si 30 de franci se termina la fel, pe un drum invers. 

Cand plasezi un roman intr-un astfel de cadru si mediu, comparatiile din mintea cititorului sunt cumva inevitabile. Iar Bonnefoy nu iese bine deloc daca ma gandesc, hai sa nu spun de Maestru, ca unul ca el se naste o data intr-o suta de ani (eventual de singuratate), dar macar la Casa spiritelor a lui Isabel Allende, la Violeta nu am ajuns inca, insa ma astept sa fie mai buna decat Ereditate, lucru care nu e prea greu ...

Cand vad ce carti primesc premii destul de importante, incep sa cred ca ori juriile sunt teribil de subiective in simpatiile personale, ori varful este... destul de jos. Dupa ce am scris aceste randuri, mi-am dat seama, citind procedura de acordare a premiului, ca este un vot popular. Biiiine, Miss Popularity, poate mi-ai setat asteptarile la un nivel prea inalt si pentru asta nu e nimeni de vina in afara de mine ca ma tot duc de nas diverse promisiuni si prezentari, ca daca aud de "realism magic" parca mi-o iau mintile razna si ajung sa imi pierd timpul prea scurt pentru a citi toate cartile care m-ar putea lovi in suflet sau in minte cu adevarat cuuu... tine :). Dar deh, fiecare cititor isi are cartea lui, asta probabil este pentru cei care considera lectura o cursa de viteza.

O poveste a stiintei

 

Hanya Yanagihara - Oamenii din copaci

 

Dupa O viata marunta, aceasta a doua carte tradusa la noi a Hanyei Yanagihara din cele trei publicate (am inteles ca vine si cea mai recenta anul asta, o astept cu nerabdare!), in realitate romanul sau de debut, m-a surprins foarte placut, in primul rand prin abordarea unei teme diferite, plasata intr-un cadru si mai diferit. Daca alaturi de Jude si prietenii sai ajungeam in America vremurilor noastre, acum ne intoarcem pe firul timpului in a doua jumatate a secolului trecut, dar facem si un salt in spatiu, pana in indepartatul arhipelag al Microneziei, unde, pe o insula fictiva, traieste un trib ce ii starneste interesul tanarului si ambitiosului profesor Norton Perina.

Fac o scurta paranteza pentru a spune cateva cuvinte despre Daniel Carleton Gajdusek, un cercetator care in 1976 obtinea premiul Nobel pentru medicina dupa ce a descoperit prima dintre bolile prionice, studiind o populatie din Noua Guinee si asociind boala cu o practica a indigenilor, canibalismul funerar. Din calatoriile sale in Pacific, Gajdusek avea sa se intoarca cu cativa copii indigeni (56 in total!), dandu-le acces la educatie si la (ceea ce isi inchipuie omul occidental ca ar reprezenta pentru o civilizatie tribala) o viata mai buna. Dupa ce studiile sale aveau sa capete recunoastere internationala, la 20 de ani de la castigarea Nobelului, Gajdusek a fost acuzat de unul din acesti copii, ajuns adult, de abuz sexual. Dupa un an de inchisoare, in 1998 a venit in Europa, unde a si murit in 2008,  timp in care nu s-a reintors niciodata in America, dar marturii despre pedofilia sa au continuat sa apara. 

Acest individ este cel care i-a inspirat autoarei personajul principal al cartii sale, care incepe in momentul cand Norton Perina este inchis in urma procesului intentat de unul dintre cei 46 de copii adoptati de pe acea insula pierduta, pastratoare a unor mituri, traditii si ritualuri ce pot repugna civilizatiei occidentale. Ceea ce trebuie sa fi reprezentat in realitate pentru Gajdusek canibalismul funerar, in carte ia forma unui ritual de initiere sexuala a baietilor de catre membrii de vaza ai tribului. 

Romanul este conceput sub forma memoriilor lui Perina scrise in inchisoare, pe care i le transmite colaboratorului si prietenului sau apropiat, dr. Ronald Kubodera, cel care ramane de partea lui pana la sfarsit, considerand ca, indiferent de faptele de care celebrul profesor se face vinovat, prestigiul academic i-ar scuza orice comportament...

Si O viata marunta amintea de abuzul asupra copiilor, insa aici abordarea e diferita, ramificata in multe directii (colonialismul, criza ecologica, abuzul de putere, conditia umana, aspectele etice ale stiintei, mai ales cand se experimenteaza pe oameni), faptele sunt vazute chiar prin prisma acuzatului si adnotate de interventiile discipolului sau devotat. Si daca tematic legaturile dintre doua carti nu sunt atat de puternice, viziunea este una la fel de lipsita de menajamente, iar Hanya Yanagihara face o treaba excelenta atunci cand se transpune in mintea personajului sau, crud, vanitos, arogant, infatuat. Face un pariu riscant, stiut fiind ca unii cititori sunt asa de prinsi in "poveste" incat ajung sa nu mai disocieze autorul de personaj, cam cum se intampla pe vremuri cu serialul Dallas cand sarmanul actor interpret al lui J.R. primea scrisori de amenintare cu moartea. Eu am citit cu interes si bucurie aceasta perspectiva schimbata, ce isi forteaza cititorii sa priveasca lumea prin ochii unui monstru autovictimizant (cel putin asa l-am perceput eu), mai ales ca in jurul ei se construieste o intreaga civilizatie, inzestrata cu practici, ritualuri, traind in armonie cu ciudatele exemplare locale ale florei si faunei, fara a evita detaliile socante, dezgustatoare, de la obiceiurile alimentare, la cele privind vanatoarea, viata sexuala, renegarea de catre trib si toate celelalte aspecte ale existentei umane...

Cele mai multe dintre notele de subsol cuprind consideratii mai personale, zvonuri, barfe, speculatii ale lui Kubodera, pastrandu-se pana la ultimele pagini ambiguitatea asupra vinovatiei eroului si acest paratext / metatext este la fel de interesant ca si pretinsele memorii ale savantului. 

Nu este doar o carte despre un om, cu slabiciunile si vanitatile lui, ci mai ales despre cum aspiratia spre nemurire poate distruge o intreaga civilizatie atunci cand omul occidental gaseste un mod de a o exploata, de a o supune, simtindu-se indreptatit sa o transforme dupa chipul si asemanarea sa. Si mai este o poveste despre stiinta, care s-ar rezuma cam asa: 

"Un om descopera ceva. Nu stie ce este sau pentru ce este sau ce ar putea rezolva, insa stie ca a dezgropat inca o piesa a unui puzzle caruia poate doar sa-i ghiceasca forma si imaginea si structura intreaga. Isi petrece tot restul vietii incercand sa gaseasca urmatoarea piesa dar, cum nu stie precis ce cauta, e o munca foarte grea si e putin probabil ca va gasi o solutie. Apoi vine un om din generatia urmatoare. El vede piesa puzzle-ului care a fost gasita si o gaseste pe urmatoarea. Asa ca acum sunt doua piese. Iar apoi sunt trei, patru, cinci. Dar niciodata, indiferent cate piese exista, nu poate sa spuna vreun om ca stie ce va dezvalui forma finala a puzzle-ului. Cand crede ca lucreaza la imaginea unui cal, gaseste deodata o inotatoare si-si da seama ca s-a inselat in tot acest timp. Apoi crede ca incearca sa construiasca imaginea unui peste, dar urmatoarea piesa care se potriveste este aripa unei pasari ridicate in zbor. Sa fii om de stiinta inseamna sa inveti sa traiesti toata viata cu intrebari la care nu vei gasi niciodata raspunsul, cu cunoasterea faptului ca ai ajuns prea devreme sau prea tarziu, cu angoasa de a nu fi putut ghici solutia care, odata prezentata, pare atat de evidenta, incat nu poti decat sa te blestemi ca nu ai vazut ce ar fi trebuit sa vezi daca ai fi privit macar intr-o directie usor diferita."

In cazul de fata, ea incepe in urma cu aproape un secol si nu se termina nici in zilele noastre prin actualitatea intrebarilor pe care le ridica. Si nu este o carte pentru cei grabiti si usor de distras care vor sa se laude ca au citit o carte "grea" (de-asta mi se pare mie ca Goodreads nu este un loc serios unde sa poti gasi discutii interesante despre literatura, nu ii inteleg utilitatea, de fapt nici nu sunt discutii, fiecare este in bula lui personala, multi ajung acolo pentru a-si populariza blogurile / articolele prin reviste etc. si fac chipurile "recenzii oneste" ale unor carti primite cadou promotional...) si apoi se plang ca e prea prolixa. Fiecare detaliu nou adaugat completeaza un tablou, o imagine, intocmai ca acel proces al revelatiei stiintifice redat mai sus. Si ajung, intr-un final, sa se potriveasca si calul, si pestele, si pasarea.

Cavalerul care nu a mai existat

 

 

The Green Knight (2021) 

 

Gawain nu era printre acei cavaleri ai Mesei Rotunde care mi-au marcat lecturile din zona peripetiilor cavaleresti. Altele erau numele care imi ramasesera in minte: Lancelot, Perceval (sau Parsifal), Tristan, Galaad... Asa ca dupa ce am vazut filmul, am aruncat un ochi ca sa inteleg totusi ce s-a intamplat in el. Si am continuat sa nu inteleg mare lucru din film :). 

Cum vedem tot mai des in ultima vreme, filmele (si cartile, deopotriva) mizeaza foarte mult pe reinterpretari, repovestiri, re... ciclari ale unor motive, teme, istorii deja existente, doar ca personajul principal al scenaristului si regizorului David Lowery nu mai are nici un fel de legaturi cu eroul legendelor cavaleresti. De fapt (spoileeer!) nici nu va mai ajunge cavaler. Povestea sa este plasata intr-un timp in care tanarul Gawain (poate tanar dupa criteriile din zilele noastre, pentru ca la varsta eroului, asa cum apare in film, daca nu erai deja cavaler, ori erai mort, ori nu mai aveai sa te umpli niciodata de glorie), nepotul regelui Arthur (acum nu ma intrebati de ce un rege atat de blond are un nepot de sange de origine indiana, sa fim incluzivi, va rugam!), isi petrece vremea cu mici batai de crasma, o iubire clandestina si speranta ca va ajunge sa-si ocupe locul in randurile cavalerilor, fara sa faca prea multe pentru asta. Vrajitoarea de maica-sa se hotaraste sa ii dea o mana de ajutor pentru a se afirma, insa el se va dovedi suficient de prost (si prin erou scenariul insusi, prea grosolan, prea evident) incat sa nu profite de ea. Cand vine la tine o creatura fantastica si-ti spune politicos "raneste-ma, fa-mi ceva, si peste un an iti voi face exact acelasi lucru", ce te apuci tu sa-i tai?! Capul, normal, ca unde nu-i cap vai de cavalerism. 

Ghiciti ce urmeaza?! Peste un an incepe calatoria initiatica a eroului, una in care se va dovedi la fel de viteaz si curajos cum fusese toata viata lui. Pare prototipul cavalerului pacifist, incapabil sa scoata sabia la cineva, chiar si cand pericolul cu care se confrunta este intruchipat de cativa borfasi copii care-l lasa fara bunurile cele mai de pret. 

Am apreciat intentia lui Lowery de a se indeparta de imaginarul arthurian si de cel devenit deja clasic al unui film fantasy, de a crea un erou cu multe slabiciuni, vulnerabil, fie el si nepotul indian al regelui Arthur, ca oricum auzisem ca ar urma o Neagra-ca-Zapada, caz in care ma intreb saracii pitici ce parere au?! Nu pot sa fie si ei remodelati ca niste eroi perfecti, care nu sufera de nanism?! Scuzati-mi incorectitudinea politica, dar in unele aspecte chiar se sare in extrema cealalta... Dev Patel este un actor bun, pe care l-am apreciat mai ales in Slumdog Millionaire, pentru ca apoi a cam intrat in industria filmelor de duzina din care si-a dorit probabil sa iasa aici, dar parca nu era locul lui. Insa mai mult decat distribuirea sa aici si faptul ca eroina interpretata de Alicia Vikander are mai degraba trasaturile unei femei independente din secolul XXI, m-a stresat exact centrul filmului, punctul lui de rezistenta si sensul existentei sale, alegoria.

Sunt si lucruri bune de cules din film: jocurile de lumini, natura cu oamenii sau animalele care o traverseaza, eleganta pe care i-o confera imaginea sunt acolo, dar m-am cam plictisit de filme facute doar din imagini frumoase care isi uita ideile pe drum. Pentru a rezista in plan metaforic, este nevoie de o continuitate, de ceva care sa dea sens intregului, dar Cavalerul asta verde ajunge sa fie alcatuit dintr-o multime de episoade disparate care nu ii ajuta inaintarea, nici nu il imbogatesc, orice ar parea ca eroul castiga din ceva (o intalnire, o intamplare), va pierde in secventa urmatoare, asa ca scenele au o gratuitate care uneori frizeaza absurdul, precum aceea a timpului petrecut intr-un castel cu o tanara, un barbat si o batrana legata la ochi. Incepusem sa-mi fac scenarii de genul iubirea, justitia (in reprezentarea sa din arhitectura, ca o femeie cu ochii acoperiti) si...? oricum nu mai conta ca nu am gasit vreo cheie de interpretare, episodul s-a dovedit la fel de irelevant ca si celelalte. Si tanara era interpretata de aceeasi Alicia Vikander ca si iubita lui de acasa, n-am priceput dedublarea. 

Nu e suficient sa creezi o viziune metaforica atunci cand ea e lipsita de orice rotunjire, sens, nu e suficient sa arati o picatura de sperma pe o centura ca sa transformi totul intr-o alegorie despre onoare sau dragoste inselata, si nici sa amesteci legendele arthuriene cu cliseele de Craciun, cand timpul suspendat lasa loc minunilor sa se strecoare in lume  ori cu o meditatie asupra lipsei de sens a existentei. 

Exista metafore si metafore: unele au substanta, o simt acolo chiar si atunci cand nu le inteleg sau nu le acord valoarea rationala/emotionala dorita. Altele pur si simplu sunt doar forme fara fond, create mai mult de dragul poeziei imaginii, cum este cazul filmului de fata, care nu reprezinta in viata eroului nici inceput, nici sfarsit, ci doar o continua prabusire, insa o face cu mijloace ce se doresc ambigui dar raman prost scrise... Am citit pe undeva o interpretare cum ca episoadele respective s-ar lega de cele cinci virtuti cavaleresti: credinta, curtoazie, sinceritate, generozitate, curaj. Insa raman in continuare absconse si Lowery nu a prins deloc treaba cu relevanta intregului, a aspirat prea mult la maretie si a cazut impreuna cu eroul sau.