Povestea lui Hushpuppy, o fetita de cinci-sase ani care traieste impreuna cu tatal sau undeva prin mlastinile din zona New Orleans, intr-o comunitate despartita de civilizatie printr-un baraj, este atipica pentru cinematografia americana. Atat de diferita, incat ma mir cum de a patruns in mainstream si a ajuns sa fie cunoscuta pana la Hollywood. Suntem intr-o lume a marginalizatilor, a celor uitati de autoritati si de timp in colibe de lemn, unde doar alcoolul le poate atenua frustrarile si numai viziunea magica asupra vietii le poate oferi o salvare.
Aflat la debutul in lung metraj, Benh Zeitlin dovedeste o viziune regizorala foarte promitatoare, stabilind niste standarde extrem de ridicate pentru viitoarea cariera, nu numai pentru sine, dar si pentru Quvenzhané Wallis, fetita pe care a dus-o din anonimitate direct la o nominalizare la Oscar, transformand-o in cea mai tanara candidata din istorie la premiul pentru interpretare feminina.
Filmul nu numai ca este impecabil vizual (si reuseste asta fara sa caute cadre studiate, imagini frumoase, mai mult prin sugestie, prin capacitatea de a reda un peisaj dezolant, o atmosfera coplesitoare, este drept ca intr-un mod ce reprezinta pe alocuri un tribut clar adus Dogmei, cu filmari tremuratoare din spate, sau de la nivelul micutei), dar spune o poveste universal valabila, despre copilarie, formare, viata si moarte, acceptarea senina a destinului.
Recunosc ca trailerul mi-a creat asteptari putin diferite in privinta subiectului, dandu-mi senzatia unui "Labirint al lui Pan", de aici si usoara mea dezamagire. Ma asteptam la ceva mult mai incarcat de realism magic, la o inglobare mai unitara a fantasticului in real. Aurocii lui Zeitlin (ma scuzati, dar nu stiu cum sa le spun in romana, au vreun nume? "boi preistorici" suna urat, cam aduce a injuratura, sa fie bizoni?) sunt mai mult simbolici, planand asupra istorisirii ca o amenintare, ca un avertisment a ceea ce nepasarea umana poate declansa in sanul naturii. Sunt un manifest ecologic, acea parte din film unde scenariul simte nevoia sa ia o pozitie, o atitudine, sa traga un semnal de alarma. Dar faptul ca o face intr-un mod simbolic, folosind mai degraba mijloacele vizuale ale unui film documentar, imi atenueaza putin sensibilitatea la mesaje militante clare, ce tind de obicei sa sufoce fictiunea. Aurocii sunt insa si o parabola a temerilor unui copil care simte ca o etapa importanta a vietii urmeaza sa se sfarseasca in curand. Maturizarea necesita confruntarea cu propriii demoni si pentru asta Hushpuppy trebuie sa se pregateasca; aici intervine talentul micutei actrite, care reuseste sa ne transmita intreaga anxietate si tensiune a personajului.
Ceva reticente fata de film tot pastrez. Daca pe plan afectiv mi-a placut, parca nu l-am putut digera pe deplin la nivel rational. Nu prea ma impac eu cu estetica asta a uratului, cu transformarea saraciei si marginalizarii auto-asumate in ceva poetic si sentimental. Mi-au ramas straine resorturile interioare ale unor personaje traind in semi-salbaticie, ocupandu-se cu... mai nimic, tinand insa mortis la locul lor pe care nu l-ar parasi pentru conditii mai umane, intr-o lume lipsita de logica (cel putin dupa logica mea conventionala si conservatoare), careia nu-i gasesc, in ciuda estetizarii, nici o virtute.
Sau poate am incercat eu sa inteleg mai mult decat voia sa sugereze filmul si mediul in care este plasata povestea e unul la fel de bun ca oricare altul, iar colibele in care traiesc protagonistii nu sunt, de fapt, cu nimic mai prejos decat casele din satele romanesti permanent inundate sau daramate de viituri, pe care localnicii nu le-ar parasi pentru nimic altceva... Este singura realitate cunoscuta si, de aceea, cea mai buna dintre toate. Ca sa merg cu cinismul pana la capat, probabil ca asta e si motivul pentru care fondurile europene nu ajung niciodata sa fie destinate ridicarii unui dig, ar strica "echilibrul" interior al lumii...
Aflat la debutul in lung metraj, Benh Zeitlin dovedeste o viziune regizorala foarte promitatoare, stabilind niste standarde extrem de ridicate pentru viitoarea cariera, nu numai pentru sine, dar si pentru Quvenzhané Wallis, fetita pe care a dus-o din anonimitate direct la o nominalizare la Oscar, transformand-o in cea mai tanara candidata din istorie la premiul pentru interpretare feminina.
Filmul nu numai ca este impecabil vizual (si reuseste asta fara sa caute cadre studiate, imagini frumoase, mai mult prin sugestie, prin capacitatea de a reda un peisaj dezolant, o atmosfera coplesitoare, este drept ca intr-un mod ce reprezinta pe alocuri un tribut clar adus Dogmei, cu filmari tremuratoare din spate, sau de la nivelul micutei), dar spune o poveste universal valabila, despre copilarie, formare, viata si moarte, acceptarea senina a destinului.
Recunosc ca trailerul mi-a creat asteptari putin diferite in privinta subiectului, dandu-mi senzatia unui "Labirint al lui Pan", de aici si usoara mea dezamagire. Ma asteptam la ceva mult mai incarcat de realism magic, la o inglobare mai unitara a fantasticului in real. Aurocii lui Zeitlin (ma scuzati, dar nu stiu cum sa le spun in romana, au vreun nume? "boi preistorici" suna urat, cam aduce a injuratura, sa fie bizoni?) sunt mai mult simbolici, planand asupra istorisirii ca o amenintare, ca un avertisment a ceea ce nepasarea umana poate declansa in sanul naturii. Sunt un manifest ecologic, acea parte din film unde scenariul simte nevoia sa ia o pozitie, o atitudine, sa traga un semnal de alarma. Dar faptul ca o face intr-un mod simbolic, folosind mai degraba mijloacele vizuale ale unui film documentar, imi atenueaza putin sensibilitatea la mesaje militante clare, ce tind de obicei sa sufoce fictiunea. Aurocii sunt insa si o parabola a temerilor unui copil care simte ca o etapa importanta a vietii urmeaza sa se sfarseasca in curand. Maturizarea necesita confruntarea cu propriii demoni si pentru asta Hushpuppy trebuie sa se pregateasca; aici intervine talentul micutei actrite, care reuseste sa ne transmita intreaga anxietate si tensiune a personajului.
Ceva reticente fata de film tot pastrez. Daca pe plan afectiv mi-a placut, parca nu l-am putut digera pe deplin la nivel rational. Nu prea ma impac eu cu estetica asta a uratului, cu transformarea saraciei si marginalizarii auto-asumate in ceva poetic si sentimental. Mi-au ramas straine resorturile interioare ale unor personaje traind in semi-salbaticie, ocupandu-se cu... mai nimic, tinand insa mortis la locul lor pe care nu l-ar parasi pentru conditii mai umane, intr-o lume lipsita de logica (cel putin dupa logica mea conventionala si conservatoare), careia nu-i gasesc, in ciuda estetizarii, nici o virtute.
Sau poate am incercat eu sa inteleg mai mult decat voia sa sugereze filmul si mediul in care este plasata povestea e unul la fel de bun ca oricare altul, iar colibele in care traiesc protagonistii nu sunt, de fapt, cu nimic mai prejos decat casele din satele romanesti permanent inundate sau daramate de viituri, pe care localnicii nu le-ar parasi pentru nimic altceva... Este singura realitate cunoscuta si, de aceea, cea mai buna dintre toate. Ca sa merg cu cinismul pana la capat, probabil ca asta e si motivul pentru care fondurile europene nu ajung niciodata sa fie destinate ridicarii unui dig, ar strica "echilibrul" interior al lumii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.