Sic transit gloria artei

O vizita la Muzeul National de Arta Contemporana

Cu postul asta risc sa supar toata snobimea blogosferei, desi imi place sa cred ca nu prea calca pe aici.

Acum vreo doi-trei ani, cand am ajuns pentru prima oara la MNAC, am avut norocul sa prind doua expozitii de pictura care m-au facut sa vreau  sa ajung mai des pe acolo. Mi-am spus "uite un loc unde se intampla lucruri frumoase, unde creativitatea imbraca forme originale!"  Timpul insa a trecut si abia acum, auzind in stanga si in dreapta de Mircea Cantor, acest "cetatean al lumii" cu care se tot mandreste arta romana contemporana, am zis sa vad si eu ce minunatii creeaza. Numai faptul ca a castigat prestigiosul premiu "Marcel Duchamp" ar fi trebuit sa ma puna in garda. Daca nu stiti, Duchamp este "artistul" care spre 1920 a revolutionat arta expunand o "capodopera" de pisoar intitulata "Fantana". Critica, evident, s-a entuziasmat la aparitia acestei viziuni avangardiste, cineva ajungand sa spuna despre ea ca "it does not take much stretching of the imagination to see in the upside-down urinal's gently flowing curves the veiled head of a classic Renaissance madonna or a seated Buddha or, perhaps more to the point, one of Brancusi's polished erotic forms". Seriooos?! Poate de imaginatie nu-i nevoie, doar de muuult sarcasm, ca daca o spui cu convingere nu ai chiar toate tiglele pe casa. Si asta nu a fost o aluzie la "Pragul resemnat" al lui Cantor, abia acum incep.

Expozitia de fata, "Q.E.D.", nu m-a luat total pe nepregatite, am vazut destule manifestari ale artei contemporane, Centre Pompidou, de exemplu, este sinteza a tot ce are ea mai bun dar si mai ciudat, insa afinitatile mele de simplu si needucat degustator de arta cu formele sale moderne se opresc acolo unde mesajul nu mai este insotit si de o reprezentare vizuala pe masura. Iar expozitia lui Mircea Cantor mi-a intarit parerea ca, in mare parte, ceea ce se creeaza in prezent sub denumirea de "arta moderna" implica 7 % inspiratie, 3% transpiratie si 90% tupeu. Spune-i cuiva ca un bat de chibrit cu doua capete este un obiect de arta si daca i-o spui cu suficienta convingere s-ar putea sa te creada!

 Imaginea de mai sus este preluata de pe site-ul artistului si infatiseaza un exponat din cadrul colectiei ce poate fi vizionata la MNAC pana anul viitor.

Daca as fi stiut ca joaca mea de la 8-10 ani, cand scriam cu fum de lumanare pe lemne (mai si picuram un pic de ceara, pentru textura) este o opera de arta, ce ar putea primi titlul "Cer variabil", poate as fi creat si eu lucrari la fel de nemuritoare cat o bataie de aripa la scara timpului universului. Dar nu, decenta si sentimentul ca i-as insela pe ceilalti m-au impiedicat sa fac asta. 

Pentru a viziona o parte din operele expuse, printre care si un lant ADN format din amprenta buzelor a 12 femei din 12 zodii diferite (:P) va invit pe site-ul MNAC, iar daca veti cauta putin, veti gasi pe internet si la pièce de résistance a expozitiei, filmul de 4 minute Sic transit gloria mundi, o scurta meditatie asupra trecerii prin viata, punctata apasator de bataile toacei. Recunosc ca asta, cel putin, este piesa care mi-a trezit o senzatie, a rezonat cumva cu ceva din interiorul meu cinic si neimpresionabil. Celelalte, insa, nu mi-au spus nimic despre talentul autorului, ci doar despre tupeul lui. Intr-o alta proiectie, Wind Orchestra, un copil insira trei cutite cu varful in sus si sufla asupra lor, daramandu-le. Apoi le reasaza, intr-un looping continuu, in care componenta ludica si cea periculoasa se armonizeaza intr-un joc al perspectivelor... hait, c-am spus-o, acum incep sa vorbesc si eu ca ei, cei care cauta simbolistica in banalitatea oricarui gest :) Am recunoscut-o acolo unde era evidenta, in Sic transit..., dar nu pot spune ca mi-a schimbat perspectiva asupra artei, asa cum au facut-o candva un Dali, de Chirico sau Gauguin, cei care  m-au impins mai departe de clasicismul cu forme si proportii regulate. Multumesc pentru experienta, dar raman la pictura, chiar si cand vine vorba de contemporani. Apreciez si ceva instalatii, dar numai cand dau dovada de migala sau ingeniozitate. Iar pentru atmosfera, prefer un film artistic serios in locul unor proiectii simplute de cateva minute, sau un videoclip frumos filmat.

La primul etaj, am gasit expozitia "Lettrists, Isou & Co.". In literatura, letrismul este pentru mine este cam ce este expozitia precedenta pentru artele vizuale, o forma fara fond, o incercare de suplinire a lipsei de idei prin clamarea unor idei inovatoare. La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, se canta prohodul poeziei intr-o vreme cand poeti ca Neruda sau Pessoa erau in culmea vervei creatoare, Ginsberg nu debutase inca sau, daca e sa ne limitam la spatiul nostru autohton, fiindca Isidore Isou, unul dintre fondatorii letrismului, avea origini romane, sa spunem ca nici Nichita nu se apucase inca de scris. Si fiindca poezia era considerata, in forma sa normala, pe moarte, "salvatorii" s-au gandit sa-i pastreze cuvintele. Nu conteaza ce spui, important e sa o faci, fiindca literele in sine sunt atat de expresive incat dau valoare continutului. Litera devine sunet sau imagine, genul de imagini ce-mi dau mai degraba senzatia unor colaje, lipsite insa de elementul esential, si anume de mesaj. Am trecut destul de in fuga prin fata exponatelor, se scria mult si cam fara noima. Din fericire, istoria a aratat ca poezia inca n-a disparut, letrismul da! 

Etajul doi era ocupat de expozitia "The Shadows of Future". Sapte artisti vizuali din Coreea isi expuneau filmele, cu o lungime variind intre 4 si 80 de minute. Sa stau in fata unui ecran pe care cel putin 5 minute s-a derulat o linie de imbuteliere nu este chiar ideea mea de relaxare, integrare in absolut sau mai stiu eu ce senzatie incerca sa-mi transmita artistul. In trecere, din fragmentele ce se succedau pe diverse ecrane, mi s-au parut mai degraba "shadows from the past" si prezentarea imi confirma ca este vorba despre o reinterpretare a trecutului, oferind o viziune contrastanta fata de mistificarea realitatii din mass-media coreeana. Prea multe nu va pot spune, recunosc ca-mi cam pierdusem rabdarea dupa atatea manifestari artistice cu care nu rezonam.

Am urcat inca un etaj si am dat de  "Elise Morin & Clemence: Waste Landscape". Cum sa va spun eu?! Am intrat si in cale mi-a aparut un munte de cd-uri sclipind in toate reflexiile posibile... Ma gandeam "ce-o fi si cu kitch-ul asta?" Dar am primit explicatia de pe site-ul MNAC, de unde citez, ca n-as sti sa o spun mai bine: un peisaj artificial organic, imbracat intr-o armura compusa din 60 000 de CD-uri cusute manual. Proiectul pune problema disparitiei graduale a acestui mediu de stocare a informatiei din viata cotidiana. CD-urile uzate se transforma in munti de deseuri toxice, ingropate sau plutitoare. Mare statica, desert de dune metalice – instalatia este prezentata la scara monumentala tocmai pentru a amplifica pretiozitatea acestui mic obiect de uz cotidian.

O initiativa ecologica, deci! Da, daca asa ar fi sa arate peisajul din jur, nu, multumesc, trebuie sa facem ceva sa nu! Asta era ideea? deci pana la urma se cheama arta? arta utilitara? anti-arta? arta reciclata, avand in vedere ca dupa expozitie cd-urile vor fi readuse la stadiul de policarbonat?! 

Macar este o lucrare onesta, care va ajunge acolo unde ii este locul!

In concluzie, cum spune un prieten, arta moderna este ca hainele cele noi ale imparatului! Stim cu totii ca imparatul e gol, dar prea putini o spunem.