Nu va lasati inselati de titlul cu o usoara rezonanta telenovelistica! Este, de fapt, inspirat din Macbeth, dupa cum citim in motto-ul cartii: "My hands are of your colour; but I shame to wear a heart so white." Treceti si peste imaginea de pe coperta, cu un aer usor ieftin si promiscuu, deschideti-o si fiti cuceriti de o carte ce incepe abrupt, plin de suspans, asemenea unui roman politist cu tenta de foileton senzationalist, cu o sinuncidere, urmata peste timp de un indemn la crima si, intr-un alt moment, de marturisirea unei alte crime, printr-o succesiune de secvente in care firele se intretaie si se departeaza, fiind puse in ordinea lor fireasca de personajul-narator, vocea ce da curs unei istorisiri careia ii simti ritmul cand domol si meditativ, cand tensionat, cand amar si, pe alocuri, rar ce-i drept, comic sau ironic.
V-am mai povestit despre Marías aici, spunandu-va ca este unul dintre autorii care ma ung pe suflet in ultima vreme cu fiecare noua carte ce o descopar. Fiindca are acel "ceva" curgator, melodios, muzical dar oarecum misterios care m-a fascinat la Saramago, fara sa pot spune insa ca e doar o palida copie a Maestrului. Am regasit in aceasta carte o voce care acorda mai multa atentie imraportarea personajelor la situatii decat intamplarilor propriu-zise, detaliind relatiile omului cu sinele, cu cei din jur, cu trecerea timpului, un permanent factor de modificare a perspectivelor, creand in fiecare moment o alta realitate, ce-si trage seva nu doar din desfasurarea intamplarilor, ci in special din perceptia lor de catre cei implicati: una trunchiata, subiectiva, predispusa la reflectie si auto-raportare permanenta la sine, ca intr-un joc cu timpul in care stii ca nu ai cum sa castigi, fiindca numai el decide regulile si limitele, fie ca sunt ale capacitatii de a trai printre ceilalti in ignoranta sau ale celei de a trai cuprins de remuscari si vinovatie. Impartasirea unui secret poate distruge un univers, fie ca-l afli voluntar sau nu, in trecere, de dincolo de peretele ce separa doua camere, ale unui hotel sau ale unui apartament.
Cartea are tensiune are cat cuprinde, dar actiunea e doar un pretext, atmosfera cartii fiind insa cea care o creeaza, transformand-o intr-o ancheta psihologica, al carei prim obiect este insusi personajul principal, Juan, un martor mai curand al amintirilor si vorbelor decat al faptelor, pus in fata dilemelor propriei cunoasteri: ganduri, cuvinte lasate sa scape ce nu mai pot fi retrase, cuvinte dorite sau nu ce se imprima in minte si genereaza ganduri negre. Esti sigur ca ceea ce-ti inchipui ca vrei sa afli chiar iti doresti sa fie spus? Sunt secrete care e mai bine sa nu fie dezgropate pentru a nu rani oamenii dragi?
As vrea sa pot sa vorbesc despre cartea asta in asa fel incat oricine ar da cu ochii de randurile astea sa vrea sa o citeasca. Si, in general, as vrea sa pot sa atrag cumva atentia asupra lui Marías; mi se pare un scriitor care, desi tradus la noi, nu prea este luat in seama de cititori. Si e tare pacat, fiindca e un scriitor fascinant. Dar ca orice autor pentru care dialogul si actiunea sunt secundare, nu-mi pare prea cautat de public. Sa va spun atunci ca este vorba despre un fiu care incepe sa fie intrigat de trecutul tatalui, casatorit pe rand cu doua surori, ambele moarte la momentul povestirii, despre care se descopera insa ca mai avusese o nevasta inainte?! Oare ce s-o fi intamplat cu fiecare dintre ele?! Lasati-va curiozitatea condusa de ritmul cartii, fiindca Marías stia ca, odata spuse, cuvintele nu mai pot fi retrase, stie si ca tacerea, ca si cuvintele, e un mod de a influenta viitorul si, mai mult decat orice, stie cat si cand sa spuna.
O inima alba nu este nicidecum o inima pura si nevinovata, si nici una rece, lipsita de sentimente, ci una in care au patruns prin cuvinte gandurile vinovate ale altuia, ce nu mai pot fi retrase sau vindecate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.