"Ca si cum n-as fi fost eu"

Clarice Lispector - Patimile dupa G.H.

A fost odata o femeie care s-a intalnit intr-o zi cu un gandac...

Dupa Aproape de inima vijelioasa a lumii, asteptam cu nerabdare traducerea unei alte carti a scriitoarei braziliene. Pe undeva, stiam la ce sa ma astept de la Clarice Lispector, o autoare aflata intr-o relatie aparte cu cuvintele, fortate sa dea forma unei gandiri provocatoare, analitice pana la la obsesie. In dedicatia catre cititori, avertizeaza ca volumul de fata se adreseaza persoanelor "care stiu ca apropierea de orice se face in mod treptat si dificil, trecand chiar prin opusul punctului de care ne apropiem". Si chiar asa incepe si monologul eroinei, sculptorita G.H., cu o cautare a opusului, cu constientizarea unei pierderi ce se transforma in castig: "Am pierdut ceva esential, dar care nu mai este esential. Nu-mi trebuie, ca si cum as fi pierdut un al treilea picior care pana atunci ma impiedica sa merg, dar care facea din mine un trepied stabil. Am pierdut acest al treilea picior. Si am redevenit persoana care n-am fost niciodata."

Ca sa gasesti o cale de iesire din universul stabil, din rutina, nu trebuie nici macar sa stii ce cauti. Este suficient sa ai doar curajul sa te avanti necugetat in necunoscut, alegand instinctiv contrariul a ceea ce constientizezi ca esti, ca stii, ca vrei, pentru a evolua. Facem asta cand ne nastem, cand nu cunoastem frica si barierele, cand ne ridicam din pozitia de-a busilea si mersul se verticalizeaza. Este un efect al conflictului dintre confortul dat de instincul de conservare si nevoia de progres, de invatare. 

G.H., dupa cum se recomanda cu initialele de pe valize, marturiseste ca psihologia nu a interesat-o niciodata, dar aluneca prin monologul sau printre meandrele unui exercitiu de virtuozitate psihologica, pornind de la senzatia de non-viata resimtita, ca si cum ar fi o fotografie, un portret gol, lipsit de suflet. Intrand in camera servitoarei in ziua urmatoare demisiei acesteia, observa ca locul este opusul modului in care decorase restul casei: uscaciune in locul umezelii, o lumina puternica si, cel mai rau lucru posibil, un gandac.

A fost odata o femeie care intr-o zi s-a intalnit cu un gandac si dupa aceea nimic n-a mai fost la fel. Invata curajul izvorat din frica, iubirea izvorata din ura, placerea de a ucide ca o celebrare a vietii,  impurul ca forma a puritatii depline, haosul ca forma a ordinii, identitatea lipsei de identitate, parcurge drumul spre Infern in cautarea mantuirii, in timp ce se desprinde de corp, un dublu al sau, in compania unui gandac strivit pe jumatate. Daca Joana tatona, pipaia sensul lumii, G.H. patrunde in inima ei vijelioasa, in nucleu, condusa de un extaz mistic ce ia forma unui poem.

Cartea lui Clarice Lispector este ca un film de arta bine facut, unde expresivitatea cuvintelor nu e deloc gratuita, se adreseaza mai putin ochiului si mai mult sufletului. In celelalte limbi romanice, ca si in engleza, cuvantul pentru patima si pasiune este, pe buna dreptate, acelasi. Orice pasiune, cand o urmezi cu ardoare, cere sa patimesti in numele ei, iar framantarea lui G.H. surprinde ambele sensuri ale termenului. Mai are rost sa spun ceva despre stil si artificii literare? Zicea pe undeva Cortázar ca recunosti un stil bun atunci cand limbajul nu mai transmite idei ori sentimente, ci devine prezenta a ceea ce exprima. Cam asta face Clarice Lispector.

A fost odata o femeie care intr-o zi s-a intanit cu un gandac... Un scriitor bun poate sa scrie despre orice: poate sa-mi provoace repulsie, sa ma deprime, sa-mi dea branci in haul unde cuvintele se rostogolesc trunchiate dar pline de seva, ca o jumatate retezata de corp de gandac, sa ma poarte intr-un soi de transa, dorindu-si mereu mai mult, cautand esenta cuvintelor: "Cum as putea sa vorbesc fara sa nu minta cuvintele pentru mine?" Cum as putea eu aici sa vorbesc despre cartea ei? Ar fi ca atunci cand incerci sa transpui in cuvinte un vis imposibil de explicat, in care va invit sa patrundeti singuri pentru a incerca sa-l interpretati, sa-l intelegeti, sa-i cautati sensuri, sa-l devorati...