Din tara unde soarele nu apune si marile se transforma in rauri - partea III

Preikestolen

Cu o suprafata de 385.000 km patrati si o populatie de vreo 5.000.000 de oameni, concentrata mai ales in marile centre urbane, Oslo, Bergen si Trondheim,  Norvegia are o densitate de 16 locuitori pe kilometru patrat. Minoritatea cea mai importanta a tarii este reprezentata de sami, laponi le-am zice noi, insa ei considera termenul peiorativ asa ca mai incolo, cand ajungem spre nord, o sa le spun si eu tot sami. La atata spatiu pe care-l are tara din care, ce-i drept, o mare parte o ocupa muntii abrupti si lacurile, nu te miri cand vezi cate doua-trei casute imprastiate pe vreo culme de munte ori vreuna solitara pe vreun ponton sau insula in mijlocul unui lac. N-am reusit sa-mi dau seama daca acolo traieste cineva in permanenta ori sunt resedinte de vacanta.

Parasim placuta si linistita vale a Setesdalului cu regretul ca n-am apucat sa exploram mai pe indelete muntii care o inconjoara si ne indreptam spre cel mai cunoscut loc al tarii de catre straini. Natura ne trage de maneca la tot pasul si e greu sa treci mai departe nepasator, asa ca ne oprim cam la fiecare 10-20 de kilometri sa mai admiram si pozam una-alta. 

 

Oprim si la Sola, un orasel de pe malul marii, pentru o portie de racorire in apele nu atat de reci ale Marii Nordului. Ma surprinde ca la doi pasi de un loc stancos si plin de pietre se afla o plaja cu nisip atat de fin.

Traversam cu vaporul Lysefjord si ajungem la campingul Preikestolen, de unde pornim a doua zi in drumetia spre vestita platforma.

Traseul intr-un sens se presupune ca ar avea vreo 2 ore, insa noi l-am facut in 3 si m-am simtit  ca in Bucegii nostri cand, acum niste ani, am avut nefericita inspiratie de a urca din Busteni intr-o zi de 1 mai. Daca este ceva ce nu-mi place cand merg pe munte, este sa stau la coada pe poteca. Si cam asa era drumul spre Preikestolen, cu oameni veniti sa bifeze obiectivul chiar daca n-au urcat in viata lor vreun etaj pana atunci. Aglomeratia n-ar fi fost o problema, asa cum am vrut eu sa ajung acolo, au facut-o si ceilalti, asta inteleg dar inteleg mai greu de ce, daca stii ca dupa ce urci un etaj incepi sa gafai, te incapatanezi sa nu iei  o barca si sa vezi stanca de jos sau elicopterul, pentru o vedere mai ampla de sus, sa nu incurci atat de tare traficul. Un traseu de vreo 4 ore este transformat intr-unul de 6 si cu greu mai poti sa te bucuri de ascensiune cand stai la coada ca sa mai faci un pas, cand nu poti sa-ti urmezi ritmul si mai mult te oboseste ritmul celorlalti. 

Poteca serpuieste in urcare printr-o padure, continuand apoi pe un podet de lemn, printr-o poiana mustind de apa. Presupun ca, daca ploua, totul in jur se transforma in mlastina. Incepe apoi sa urce destul de abrupt printre stanci, dar sa nu va inchipuiti ca e o poteca de munte normala. Au avut grija sa aranjeze piatra in asa fel incat sa transforme ascensiunea in ceva similar urcarii scarilor unui bloc de vreo 30 de etaje, cu trepte de piatra alternand cu portiuni mai plate. Totul pare artificial, ultra-amenajat, nu as repeta drumul, decat noaptea, va spun mai jos si de ce.

Insa din momentul cand ai iesit pe platou, uiti de inconveniente. Poteca se termina si lumea se mai rasfira, in plus, cand ajungi sa vezi privelistea din jur nu-ti mai trebuie nimic. Mai intai te intampina niste lacusoare in care cativa turisti se balaceau fara griji si mi-a parut rau ca n-am venit pregatiti si pentru ipoteza unei bai in varf de munte.

Apoi drumul continua inca vreo 20 de minute pe niste pietroaie mari, aruncate acolo de cine stie ce troli suparati. Cum sa nu ai o asemenea mitologie cand glaciatiunea a modelat natura atat de impunator, ca si cum niste uriasi amenintatori s-ar fi jucat cu pietrele?!

Mergi, mergi si cand deja crezi ca ai vazut prea multa frumusete pentru o singura zi, cu norii in continua miscare ce pictau deasupra fiordului toata paleta de nuante de la verzui deschis pana la albastru intunecat, cu soarele la fel de bland ca si cel mediteranean, cu ochiuri de apa transformate de vegetatie in lacuri miniaturale, apare EA. 

Peretele de piatra ce se ridica la 604 metri deasupra marii a fost sculptat de ghetarul ce a ajuns la marginea fiordului acum 10.000 de ani. Apa din crevase a inghetat, bucatile de stanca s-au desprins, asa cum continua sa o faca de-a lungul platoului. 

Se stie ca la un moment dat intregul platou va cadea, dar nu in viitorul imediat previzibil, asa ca ne mai putem bucura o vreme de imaginile grandioase, excitante si terifiante in acelasi timp, pe care le ofera. 

 Imaginile de acolo, de sus, au sters tot stresul unui drum pe care am regretat ca nu am pornit pe la 1 noaptea, cand incepea sa se lumineze de ziua, pentru a evita aglomeratia si a prinde la 3-4 rasaritul in apele fiordului, acele momente cand poti sa te simti singur in splendoarea universului.

Te ia cu ameteala cand te asezi pe marginea peretelui cu picioarele atarnand in gol, dar e o ameteala placuta, exaltata, insa cu cat e mai mare pericolul cu atat tinzi sa fii mai grijuliu, asa ca nimeni nu a cazut de pe Preikestolen. Pana in octombrie 2013, cand un spaniol a patit-o. In rest, au mai fost cateva sinucideri si incercari de sinucidere. Trebuie sa fii extrem de hotarat si de disperat ca sa mergi sa o faci chiar acolo. Sau extrem de imun la frumusete ca nu vezi ca mai merita sa mai stai pe-aici un pic, chiar si pentru a mai vedea asemenea minunatii... 

Ma bucur ca autoritatile au hotarat sa nu ingradeasca natura, sa nu puna balustrade sau alte dispozitive de protectie care sa altereze peisajul.

 Daca ai fi facut prezenta pe stanca de 25x25 metri strigand cate un nume de tara, cred ca se gaseau 1-2 oameni sa-ti raspunda la fiecare, poate cele africane sa fi fost mai putin reprezentate, dar in rest am vazut de toate natiile, poti sa iei poza cu Preikestolen si sa faci un poster al diversitatii culturale cu ea. Chiar si Ragnar Lothbrok a fost acolo, fanii serialului Vikings stiu la cine ma refer. Am intalnit si romani, pe care am incercat sa-i salutam prieteneste dar n-au reactionat prea bine, ne-au aruncat o privire rece si neincrezatoare, ca si cum tocmai ne-ar fi prins cu mana in buzunarul lor.  Voiam doar sa-i rugam sa ne faca o poza, dar n-am mai indraznit. Spre deosebire de ei, o motociclista din Slovenia intalnita in ziua urmatoare pe un vapor de traversare a unui fiord, vazand cum ne fotografiam noi doi reciproc, a venit foarte prietenoasa si s-a oferit sa ne pozeze. A vazut numarul masinii. "Sunteti din Romania? Nice country, am fost anul trecut la Sighisoara." Un tip din Germania, nascut acolo dar cu parinti romani, cand ne-a auzit vorbind intre noi pe un alt traseu de munte, s-a aratat si el foarte fericit ca are cu cine sa-si exerseze romana invatata destul de bine, pe care o vorbea doar in familie. Nu inteleg de unde suspiciunea asta fata de conationali, creata probabil de prejudecata ca "toti romanii care merg afara se duc la furat, in afara de mine si prietenii mei, bineinteles".  Oameni si oameni... 

Si cu asta epopeea din cel mai mainstream loc al Norvegiei se incheie, pornim din nou in explorarea locurilor mai putin umblate, a oraselelor linistite in care de multe ori nu stii daca esti la mare, la munte, pe malul unui lac sau fiord ori intr-o poveste.

Din tara unde soarele nu apune si marile se transforma in rauri - partea II

Valea Setesdal

Dupa ce orasul Sarpsborg a fost ars in intregime de catre suedezi in 1567, in timpul razboiului de sapte ani, regele Frederik II a poruncit sa se construiasca un altul, fortificat, la varsarea raului Glomma in mare. In prezent, Fredrikstad este singurul oras fortificat din Norvegia. Am ajuns in el intr-o zi ploioasa si mi-am dat seama cat de mult influenteaza vremea primul contact cu un loc. Avea sa se intample acelasi lucru cu Oslo, din fericire capitala a mai avut o sansa pe drumul de intoarcere si a reusit sa-mi schimbe prima impresie. Cand totul in jur este mohorat, mai ales intr-o tara cu arhitectura simpla si sobra, care nu suplineste prin fantezie lipsa de lumina, nici macar micile detalii colorate nu reusesc sa-i dea un aer prea vesel.

 

Mai mult decat cetatea in sine sau tunurile despre care legenda spune ca pot tinti aproape pana in Danemarca, mi-au placut lacul plin de nuferi de alaturi, ratele si pescarusii ce locuiau in casutele amenajate in santul de aparare din jurul castelului. 

Vremea urata nu a durat mult si seara, in campingul de la Lillesand, aveam sa ne bucuram de un apus de soare colorat si sa observam cum fluxul si refluxul acopereau si dezveleau o fasie de nisip pana la o insula din apropiere. Suntem in partea de sud si deja soarele apune tarziu, dupa ora 10, pe la 11 este inca lumina, ritmul biologic se adapteaza celui al naturii si animatia din jur se mai potoleste abia pe la miezul noptii. 

Incepem sa ne relaxam si sa intelegem ca tara asta mare si frumoasa in care am ajuns nu inseamna doar Preikestolen, Trolltunga, Oslo, Cercul Polar, Capul Nord si fiordurile, ca ar fi pacat sa bifam doar si sa nu ne acordam putin timp pentru a admira culorile mereu in schimbare ale unui asfintit sau pentru a asculta vuietul unei cascade racoroase in miez de vara. 

Si mai este ceva care ne opreste din drum la tot pasul. In fiecare parcare gasesti panouri cu fluturasi, afise, cutii cu pliante, cu obiectivele interesante din imediata apropiere. Asa aflam ca am trecut prin zona ingustului canalul Telemark, construit in 1861, intr-o vreme cand apa era principala cale de transport, cu cei 100 de kilometri ai lui si 8 ecluze. Ca o remarca pentru ascultatorii de black metal, este si tinutul natal al trupei Emperor. Sa va spun ca, dupa ce am venit acasa, am luat la rand lista de trupe de metal norvegiene sa vad pe unde-si au originile :)?! Si ceva nu prea se leaga in mintea mea, de om care le-a vazut tara in cea mai calduroasa luna a anului: cu atata lumina si orasele linistite, cu standardul de viata cel mai inalt din Europa, cum poti sa creezi o asemenea muzica, sa fii atat de suparat pe viata?! Imi inchipui ca inspiratia vine numai iarna, in lungile luni de intuneric, cu temperaturi medii sub zero gade si in celelalte vreo 4-5, cand rareori sunt peste 10 grade. Si daca tot suntem la trupe, se pare ca cei mai dezaxati, gen Varg Vikernes (despre care am auzit la un moment dat vorbindu-se la radio, dar n-am inteles ce) si Gorgoroth sunt din Bergen, la ei acasa n-am fost de data asta, am lasat loc pentru o viitoare incursiune, poate in vreo 5 ani sau mai mult, dupa ce ne-om reveni financiar dupa plimbarea de acum :) 

Sa ne intoarcem insa la turismul nostru. Poate ca orice ministru al turismului al trebui, la inceput de mandat, sa faca un stagiu de documentare in Norvegia, ca sa vada cum se face treaba asta. Am fost prin multe tari europene, dar nicaieri n-am gasit atata abundenta de informatii, atata intelegere a necesitatii promovarii, atatea placute obstacole in calea continuarii unui drum ce ne devia de fiecare data spre alte cotloane necunoscute. Are si mersul cu masina avantajele ei. Nici nu costa mult cateva foi si o harta locala lipite pe un panou prin parcari; pliantele presupun ca ar disparea cam repede la noi, n-ar mai ajunge pana la turisti... Si mai e ceva: arta de a vinde ceea ce ai, de a transforma fiecare maruntis in obiectiv turistic. O sa-mi spuneti ca nu las in pace taranul roman sa-si traiasca vesnicia linistit la sat si vreau sa-l transform intr-un capitalist salbatic. Eu il las, dar daca in loc sa se planga ca n-are de nici unele ar chema strainii sa vada cum se traieste la tara, ar aduna vechiturile din tot satul uitate prin poduri, pietrele din albia raului, le-ar pune intr-o casa transformand-o in muzeu etnografic, si-ar mai promova si produsele agricole, ar face-o pe Joiana mare atractie, ar mai organiza ceva activitati, de exemplu safari de fotografiat caprioare, mistreti, ursi, iepuri sau ce mai are prin zona (vanatoare doar cu aparatul de fotografiat/filmat, va rog!) altfel ar duce-o. Nu spun ca nu au aparut si la noi destule pensiuni agroturistice care ofera cazare si ceva activitati (mai o plimbare cu calul, mai un tir cu arcul in curte), dar se poate mai mult si nu numai in zonele pe care le consideram noi a fi de interes turistic, ci mai prin orice satuc de munte sau de deal.

Asta am constatat pe valea Setesdal, un loc despre care am aflat de pe un panou de pe marginea drumului, la care ne-a atras in primul rand safari-ul de elani si castori. Si cam asa arata muzeul etnografic despre care aminteam. Sus, obiecte de uz casnic care nu difera prea mult de cele folosite prin satele noastre. Jos, un aparat Roentgen de la inceputul secolului XX in sectiunea dedicata farmaciei. Insa cel mai mult m-a fascinat bogatia geologica a zonei: mineralele si cristalele de toate formele si culorile m-au absorbit atat de tare ca am si uitat sa le fac vreo poza, oricum ar fi fost greu sa le prind reflexiile.

Un semn ca am nimerit in cea mai buna din lumile posibile il gasim chiar la intrarea in camping. Nimeni la receptie, un panou cu chei pe el si un afis in norvegiana, engleza, germana si olandeza: "Dear guest, find yourself a cabin or a place at the camping, take en envelope with formular inside, fill out the formular and put the formular and the money inside the envelope in the postbox" (partea cu "formular" e de la ei). Si sa nu va inchipuiti ca in casute se gasesc doar paturi si o masa, ai tot ce trebuie, de la tacamuri, oale, farfurii, pahare, pana la plita electrica si frigider.

O vale destul de ingusta, strajuita de munti cu inaltimi osciland in jurul a 1000 de metri, cu pereti abrupti brazdati de cascade mai mici sau mai mari, temporare sau permanente, ne incanta privirea.

Seara, dupa ora 9, pornim in mult asteptatul safari de castori si elani, care s-a dovedit mai degraba un safari de oameni organizat pentru tantari. Doi cate doi, urcam in canoe pe un lac marginit de mai multe vizuini, noi si multi danezi, care-s la o aruncatura de bat sau, dupa cum am vazut mai devreme, la o salva de tun, dincolo de Marea Nordului. Din fericire, ghidul este englez asa ca nu-s probleme de comunicare. Nu vom avea nici in restul tarii, dupa cum aveam sa constatam ulterior, engleza e practic a doua limba oficiala, nici nu e nevoie sa intrebi pe cineva daca o vorbeste.
Suntem avertizati sa vaslim fara zgomot, fiindca in momentul cand vom fi simtiti, castorul va face un "pleosc" ce va anunta intreaga colonie despre prezenta umana si orice sansa de a-i mai vedea dispare.

Cei din barcile din fata spuneau ca au reusit sa vada un cap de rozatoare, eu am auzit doar "pleosc"-ul, ca un "the end" afisat pe genericul de final al expeditiei... Suntem consolati cu ceai, cafea si niste salam de elan. Refuz sa mananc din verisorul lui Bambi, insa cu alte ocazii o voi face, ca prea ma impiedicam de el la tot pasul, mai ales dupa ce ma autoconving ca e mai degraba un verisor al Joianei decat al lui Bambi, loc pe care i-l voi ceda renului. 

Pentru ca animalele refuza sa coopereze, ne orientam spre destinatii mai stabile, unde nu fug "atractiile" de noi. Un traseu de doua-trei ore catalogat drept dificil spre Gloppefoss, una din cele mai inalte cascade din zona, cu o cadere de 300 de metri, se dovedeste o plimbare usurica si placuta, numai buna de antrenament pentru picioarele care, de atata stat pe scaun, aproape ca au uitat sa mearga. Poate l-or considera putin mai greu pentru ca poteca se intersecteaza de mai multe ori cu un parau ce trebuie traversat si, in perioadele mai ploioase, asta se poate dovedi complicat. 

Dupa doua zile insorite si linistite, parasim idilica vale a Setesdalului pentru a ne indrepta spre un loc mult mai umblat, Lysefjord, acolo unde se afla doua dintre cele mai cunoscute de straini obiective turistice, Kjerag si Preikestolen. Pe primul il ratam, traversam fiordul cu barca si constatam ca e singura cale de intoarcere, daca nu vrem sa ocolim sute de kilometri. Poate am fi facut-o, dar dupa experienta Preikestolen, despre care va voi povesti in episodul urmator, am zis "pas".

Din tara unde soarele nu apune si marile se transforma in rauri - partea I

Drumul si drumurile 

Doi oameni, un cort, o masina careia imi vine sa-i ridic statuie pentru cei 12.000 de kilometri parcursi intr-o luna fara probleme serioase. Singura ei oprire a fost de foame. Diagnosticata de obicei drept "pana prostului", era de fapt o pana a sperantei ca in tara urmatoare vom gasi ovaz mai ieftin pentru calul nostru. In rest, a mai scartait cate o frana, s-a mai incins cate o bucata de plastic pe drumurile sinuoase de munte, dar ne-a adus inapoi cu bine. 

Europa Centrala parca este apucata de febra alegerilor, ca altfel nu-mi explic de ce toti peticesc intens drumuri. Daca la noi se schimbau cam prin fiecare orasel bordurile (sportul national de vara) si se lucra la autostrada Sibiu-Deva, producandu-ne o surpriza placuta la intoarcere, din Cehia si Slovacia pana in ceea ce credeam a fi paradisul autostrazilor, Germania, se asfalta, se puneau conducte, se taia iarba de pe marginea drumului, aproape ca nu puteai merge continuu mai mult de 10 kilometri. Recordul Bucuresti - Bratislava din prima zi avea sa ramana un vis frumos dupa aceea, mai ales pe drumul de intoarcere, cand si ungurii au fost contaminati cu microbul lucrarilor.

Germania, ce-mi crease mitul "autobahn"-ului fara limite de viteza si fara taxe, cu cate trei benzi pe sens, s-a dovedit si la dus si la intors un cosmar, cu cozi kilometrice, cu masini inghesuite de pe cele sase benzi pe vreo trei, cam una jumate pe sens, situatie in care depasirea unui camion era o adevarata aventura.

Despre Berlin si Hamburg va voi povesti mai tarziu, deocamdata sa luam feribotul de la Rostock intr-o zi calda de vara, cand sute de oameni se prajesc la soare pe tarmul Marii Baltice si, traversand prin apropierea unui parc de centrale eoliene amplasat in mijlocul marii, ancorate la zece metri adancime,  ajungem in Danemarca, o tara unde casutele din caramida rosie par din turta dulce, micute, cochete, aliniate. In Copenhaga parca ne e si rusine sa mergem cu masina prin oras. Nu suntem singuri pe drum, camperele, motocicletele si celelalte masini ale turistilor, majoritatea germani si olandezi, ne tin companie,  dar mai toti localnicii pedaleaza de zor. Fabrica Carlsberg se incadreaza si ea frumos in peisaj, cu acelasi stil de constructii din caramida rosiatica caracteristic intregii parti de sud a tarii. Totul are un aer boem, in special cartierul "verde", Christiania, autodeclarat republica independenta. Despre Copenhaga ceva mai incolo, deocamdata suntem continuam drumul.

Trecem strâmtoarea Oresund, intre Copenhaga si Malmo prin aceasta minune a ingineriei de vreo 16 kilometri, formata dintr-un tunel pe sub mare de 4 kilometri pana la insula artificiala din mijloc, lunga de alti 4 kilometri, punct de sprijin necesar, construit din ramasitele materialelor folosite pentru pod si tunel, urmati de inca 8 kilometri pe pod. Este cald si, in larg, paletele centralelor eoliene de pe mare sunt miscate usor de o briza placuta. Ne intrebam in gluma daca nu cumva am gresit drumul si ne indreptam spre sud, spre vreo insula de prin Mediterana.

Trecerea podului este o experienta ce-si merita banii macar o data, una destul de costisitoare, de 43 de euro, asa ca la intoarcere am preferat o alta cale, mai putin ocolita, evitand Suedia, si, pe ansamblu, mult mai ieftina, luand Danemarca de la nord la sud. N-am reusit sa vedem mlastinile si psihopatii Iutlandei de prin filmele daneze.

Suedia o strabatem repede, cu punctele ei de colectare a taxei de autostrada, unde coroanele cu gaurele ne produc confuzie. Atat de asemanatoare si totusi atat de diferite, insa o unificare a coroanelor nordice e imposibila, ce rege/regina ar trebui sau ar accepta sa nu mai figureze pe ele?! Vazuta din goana masinii, tara mi s-a parut uratica si plictisitoare, nu ma indoiesc ca in partea mai muntoasa o avea si ea locuri frumoase, dar ii lipsesc si arhitectura cocheta a casutelor daneze, si peisajul care-ti taie respiratia in Norvegia. Parasim zona UE pentru a doua oara dupa Christiania daneza, dar ramanem in Schengen, asa ca nimeni nu te intreaba nimic, al cui esti, ce cauti, de unde vii si unde te duci. Este un punct de control vamal la intrarea in Norvegia, dar numai pentru camioane. La intoarcere, cand am luat feribotul, se facea un control sumar al portbagajului, "cigarettes control". Ce gluma buna! Cine ar fi nebun sa faca trafic cu tigari din Norvegia, unde costa minim 10 euro pachetul, spre Germania, unde este 5 euro?!

Intram in tara unde nu intotdeauna raurile curg spre mare, ci marea isi croieste drum printre munti, parand ca se transforma in rauri, unde nici soarele nu se poate satura de frumusetea varatica a naturii si se uita lung inapoi cu regret inainte sa plece sa se culce pentru a se trezi repede, nerabdator sa admire din nou peisajul si, mai la nord, refuza sa apuna, unde norii se aduna sa invaluie curiosi colinele si muntii, tot mai inalti pe masura ce inaintezi, si orice drum se transforma dintr-o cale de acces intr-o destinatie in sine, in tara aceasta cu casute din lemn vopsit in alb, caramiziu sau negru, careia imi venea sa-i explorez fiecare cotlon dantelat al vastului tarm si fiecare creasta de munte.

Norvegia are un total desfasurat incredibil de 80.000 de kilometri de coasta (incluzand insulele) si ma intreb de unde se mai formeaza nisipul alb, extrem de fin intr-o tara atat de stancoasa. 

Daca va inchipuiti ca apropierea oceanului creeaza o clima destul de rece, va inselati. Nimeni nu merge in Scandinavia "la mare" in mod special, dar insulitele ( denumite colectiv "skjærgård" - arhipelagul) si curentii de aer cald protejeaza partea continentala, asa ca o baie in Marea Nordului nu este un sport extrem, cum ar parea. 

Daca norvegienii prefera sa mearga in vacanta prin orasele si satele de pe coasta sau mai in interior, la munte, la pescuit sau la plimbari cu bicicleta ori cu schiurile pe role (tocmai se desfasoara zilele astea o cursa de biatlon intr-un loc pe unde am trecut) fiordurile sunt locurile preferate de vizitatorii straini, care tind sa neglijeze farmecul locurilor linistite, neaglomerate, cu peisaje la fel de frumoase ca si cele mediatizate. Asa se face ca o excursie planificata initial pentru vreo 4-5000 de kilometri spre o tara din care cunosteam doar doua-trei destinatii mainstream s-a transformat intr-una de 12.000 si am ajuns sa descoperim locuri neasteptat de frumoase pe un drumeag de munte sau pe valea vreunui parau. 

Poate cel mai des semn de circulatie intalnit in Norvegia este urmatorul: 

urmat de "oita cu mielut". Daca elani n-am vazut, decat unul in zare despre care acum incep sa am indoieli ca nu era o vaca, in schimb caii si turmele de oi si vaci erau pretutindeni pe marginea drumurilor, pascand libere si nepazite. Despre cinstea si increderea norvegiana am multe de zis, incerc deocamdata sa "stau pe drum", ca mi se invalmasesc prea multe in minte si imi vine sa le astern aici pe toate odata. 

Ce spuneam deci? Drumuri. In Norvegia,  limita de viteza este 50 in localitate, 80 in afara, 80-90 cu unele limite mai mari indicate specific pe... sa-i zic autostrada?! Singurul loc unde am vazut patru benzi era in apropiere de Oslo. Dar cum traficul nu este asa o mare problema pe drumurile valurite unde cu greu poti gasi 200 de metri plati, pe drumurile europene, chiar si cu cate o banda pe sens, se conduce mult mai usor si relaxat decat pe renumitele autostrazi germane. Cum sa nu fie o placere cand vezi de pe drum asemenea peisaje?! Si nu, asta nu este un fiord, doar un lac de care n-a auzit nimeni.

Atitudinea la volan este politicoasa, pana la extrem uneori, existand situatii cand ambii soferi se opresc inaintea unei ingustari a drumului invitandu-se reciproc sa treaca primul. Nimeni nu face semn cu farurile, nu-si inchipuie ca drumul este al lui, nu claxoneaza, daca altcineva vrea sa mearga mai repede de multe ori tragi pe dreapta si ii faci loc sa se duca in treaba lui de om grabit. Nu am simtit in nicio alta tara atata siguranta pe sosea.

Exista taxe de drumuri, care se investesc apoi in construirea altor drumuri. Le poti plati fie cu un card special, fie prin SMS sau, pur si simplu, mergi prin fata camerelor si, in vreo 2-3 luni, iti vine factura acasa, varianta pe care am preferat-o, ca sa nu incarcam si mai mult un buget deja depasit, pentru ca n-am putut sa ne limitam la ceea ce prevazusem initial ca traseu si obiective, ne-a luat valul:). Speram doar ca factura sa nu fie insotita si de ceva amenzi pentru depasirea limitei de viteza!

Lipsa drumurilor largi este de inteles intr-o tara atat de ondulata, s-au preferat alte solutii, mai putin intruzive decat defrisarea, pentru a croi drumuri prin munti si peste fiorduri, poduri si tunele, domeniu in care Norvegia detine cateva recorduri. 

Au cel mai lung tunel pe sosea din lume, Laerdalstunnelen, de 24,5 kilometri. Din fericire l-am ocolit elegant cu varianta alternativa, ferry-ul, ca altfel as fi aflat cu adevarat ce inseamna o criza de claustrofobie. In schimb, l-am strabatut pe cel de-al doilea ca lungime al tarii si n-as putea spune ca m-am simtit prea inconfortabil, mai rau a fost la cele pe sub mare. Cel mai adanc tunel submarin, Eiksundtunnelen, coboara pana la 287 metri adancime, nu-mi dau seama cum ar fi fost acolo daca in Oslofjordtunnel, care ajunge la "doar" 134 de metri sub mare simteam nevoia sa inghit in sec pentru reglarea presiunii, de parca eram la scufundari. Si a mai fost un "highway to hell" in tunelul Korgfjell, de 8 km, unde practic cobori un munte destul de abrupt prin interior, aveam impresia ca intram direct in iad, mai ales ca gazele de esapament formau niste norisori cam amenintatori in spatiul inchis si intunecat. Dar nimeni nu a lesinat, asa ca am scapat cu bine. La intoarcere, acelasi tunel avea sa devina "stairway to heaven". Fiind atat de lungi, sunt prevazute cu multe ventilatoare, dar si cu niste accesorii pe care nu le-am vazut nicaieri altundeva: sensuri giratorii (in tunel au ramificatii de drumuri!), spatii de popas, neoane de readaptare la lumina naturala spre iesire. 

Podurile nu sunt atat de lungi, dar sunt cateva spectaculoase, mai ales cele construite peste fiorduri sau care leaga doua insule.

Norvegia detine cele mai multe masini electrice din lume raportate la numarul de locuitori si benzinariile chiar sunt dotate cu incarcatoarele necesare. 

Iar cand vine vorba de drumuri montane, ele te poarta pe langa niste imagini incredibile, ai senzatia ca mergi tot timpul printr-o vedere sau ca intreaga tara a fost bine ajustata in Photoshop. Pozele de mai jos sunt facute cu un telefon Nokia modest, n-am umblat la culori, chiar asa arata tara :) 

Floricica mov pare sa fie pretutindeni prin tara si nicaieri in rest, i-am zis, in lipsa altor informatii, "floarea nationala", creste din sud pana dincolo de Cercul Polar. 

Acolo unde nu se mai poate merge pe uscat, iei barca si treci pe partea cealalta. Taxele de drum si taxele de barca nu merg la bugetul de Stat, ci direct la Ministerul Transporturilor, care se ocupa de intretinerea si dezvoltarea infracstructurii. Avem un drum peste munte unde se blocheaza iarna camioanele sau nu se mai poate trece deloc?! Nu-i nimic, dam o gaura in munte si rezolvam problema :). Asa s-au transformat multe din drumurile de creasta in ceea ce acum numesc "drumuri turistice - turisveger", panoramice. Daca vrei sa vezi, sa te plimbi, sa mai admiri cate o caldare glaciara sau cate un fiord de sus, o iei pe munte, daca vrei sa ajungi din punctul A in punctul B, intri in tunel si scutesti o ora de drum. 

Daca este cazul, poti sa faci si un bine:

Va dati seama ca nimeni nu s-ar gandi sa le ia florilor "suportul", sa si-l insuseasca sau sa-l vanda la fier vechi. 

Mai multe in zilele urmatoare, deocamdata sa spun cateva vorbe si despre drumul de intoarcere. Toate au fost bune si frumoase prin Scandinavia: trecerea cu feribotul care s-a oprit in mijlocul marii, cu ceva emotii cand capitanul a anuntat ca se opreste motorul, dar nu foarte mari, mi-am adus aminte ca totusi plutim, nu suntem in avion, asa ca prea grav nu poate fi. De fapt, era o oprire voluntara, de pescuire a doi naufragiati intr-o barca de salvare de pe marea  destul de agitata, n-am inteles ce cautau undeva in no man's land, intre Norvegia si Danemarca. Din pacate, am ajuns din nou in Germania si am avut nefericita idee de a crede ca poate spre Munchen, in partea vestica, drumurile vor fi mai bune. Am ocolit Cehia si Slovacia pentru a gasi si in restul Germaniei, si in Austria, acelasi haos pe strazi. Nici Ungaria nu s-a lasat mai prejos de data asta, dar ii multumesc ca mi-a inlocuit senzatia de "iar ma intorc acasa" cu una de "bine ca am intrat in Romania". Nu mai trecusem pe acolo de cativa ani, la dus era seara si cam pustiu, dar ce-am vazut acum, doar mergand pe autostrada, m-a cam speriat: spalatori de parbrize sareau pe tine la fiecare parcare, diversi dubiosi incercau sa-ti vanda obiecte de provenienta la fel de dubioasa... Si erau unguri, nu neaparat din rasa minoritara! Cu regimul Orban inainte! 

Ca sa fim si noi in randul lumii, am stat vreo jumatate de ora la un semafor pe undeva pe langa Lipova unde niste Dorei ce se faceau ca lucreaza pe o portiune de 5 metri blocasera un sens al drumului pe lungimea de un kilometru. In schimb, m-a impresionat placut autostrada Deva-Sibiu, se mai deschisese o bucata fata de ceea ce stiam de la plecare. Uite ca s-au miscat niste lucruri intr-o luna!

Acum, ca am facut introducerea, banuiti ca in urmatoarele posturi o sa va cam bat la cap cu "ce frumoasa e Norvegia", cu multele ei minuni, in general naturale, dar si de civilizatie si lingvistice, ca am inceput sa invat limba. O sa fie si putina arta, mai spre sfarsit.