Armaghedonul scos din bocancii Mosului

 

Celelalte Cuvinte - Armaghedon 20 de ani, Fabrica, 6 decembrie 2014

Nu puteam lipsi de la intalnirea cu propria-mi tinerete propusa de acest concert Celelalte Cuvinte. Si pentru trupa dublul eveniment a fost o calatorie in timp, din trecutul cand aveam cam varsta de acum a albumului reeditat pe CD si ascultam caseta pana am tocit-o bine, in prezentul mai soft, soldat cu lansarea albumului live acustic si a DVD-ului Trup si suflet, o seara mai tarziu, la Hard Rock Cafe. Cum eu traiesc in trecutul Cuvintelor, nu pentru ca prezentul nu m-ar interesa, ci pentru ca trupa nu mai are capacitatea sa-mi transmita nimic muzical, schimbandu-si stilul si publicul-tinta dupa cum bate vantul hipsterismelor moderne, ce am vazut si ascultat sambata seara in Fabrica a fost ca o reintalnire dupa mult timp cu o iubire veche din tinerete. Subiectele comune au ramas acolo, in amintiri pe care ne bucuram sa le putem depana, dar apoi fiecare a luat-o pe o alta cale si despre prezent nu prea avem ce sa ne spunem. Au incercat sa-mi povesteasca vreo cateva intamplari din discografia lor mai noua, dar ma cam plictiseau, veneau dintr-un alt mediu, cu care nu am tangenta si nici rabdarea de a le mai da o sansa dupa Ispita ce a pus punct relatiei noastre.

Sa nu se inteleaga ca regret intalnirea, dimpotriva, prima jumatate a concertului a fost exact ceea ce imi doream sa aud de la ei, chiar daca a sunat mai degraba ca versiunea de pe caseta, aia pe care o stiam, nu prea curata, mult diferita calitativ ca sunet de ceea ce se aude acum pe cd-ul reinregistrat. Dar ce mai conta?! Erau acolo, imi cantau albumul preferat, constatam ca-mi aduc aminte cam toate versurile si cantam si eu, asa ca tot n-as fi auzit micile inexactitati, ca pe-aia mare, de pe la final, numai surzii o puteau rata. Chiar daca imi plac mult si albumele dinainte, pe Armaghedon simt eu ca au atins doza perfecta de melodicitate si agresivitate, de feeling transmis printr-un buchet de floricele prog brodat pe riffuri directe, incisive, combinatia de violenta si blandete, de stari contradictorii, intocmai ca efectul Judecatii de Apoi a lui Bosch, pictura din care un detaliu este reprezentat pe coperta albumului. 

 

Asa ca m-am bucurat sa aud din nou piese pe care nu le-au mai cantat de mult timp. Daca Armaghedon, Lupii sau Balanta mai apar ocazional prin concertele lor, sa cante cap-coada albumul pe scena, cu tot cu Corul de copii recitat de pe banda de Florian Pittis, a fost o experienta pe care n-am mai trait-o cam de vreo 20 de ani. S-a fredonat, tipat, urlat in cor, fiecare dupa puteri, haita de fani a punctat cum se cuvenea momentul "auuu" al lupilor,  s-a facut crowd surfing pe deasupra publicului ce a umplut cu entuziasm clubul pentru a se bucura de ocazia unica de a asculta in 2014 albumul din 1994. Acum ca inceputul a fost facut, sa speram ca vreodata Se lasa rau :)? Sau ca Celelalte Cuvinte I si II ar putea sa aiba o soarta asemanatoare?

A urmat o mica pauza, apoi partea a doua a concertului a debutat ca si cum trupa uitase in fata carui public canta si se gandea ca a venit deja seara urmatoare: vreo trei-patru piese lesinate, dintre care Zmeie mi se pare cea mai ascultabila, cu izul ei de Ispita, ultimul album unde pentru mine Celelalte Cuvinte mai insemnau componistic ceva. Ei mereu au experimentat, de la rock progresiv la thrash, de la metal pana la exasperantul rock alternativ. Probabil de aceea sunt o trupa iubita, fiecare amator de subgenuri ale rockului gaseste cate ceva pe placul lui, dar nu cred sa creeze fanatisme de care numai trupele lineare sunt capabile, bine fixate intr-un gen, de la care fanul stie mereu la ce sa se astepte.
Din fericire, a venit si recompensa pentru rabdarea de a inghita primele piese ale celei de-a doua parti si - in sfarsit! - s-a lasat rau la ceas tarziu cu toate piesele vechi si foarte vechi de rezistenta, atmosfera s-a incins si finalul ne-a prins cantand cu totii Iarba prin par si Un sfarsit e un inceput. 

Spunea Calin Pop la un moment dat pe scena ca "nu va vom dezamagi niciodata". Problema e ca fac asta, de vreo 15 ani incoace, cu fiecare nou album. Cum sa va spun eu?! E ca si cum un scriitor care imi place, sa zic Lars Saabye Christensen, ca el ma obsedeaza in ultima vreme (mai ales ca am inceput sa-i urmaresc ecranizarile), s-ar apuca brusc sa urmeze curentul scandinav de thrillere. Cartile alea eu nu i le-as mai citi. Asa si cu Cuvintele, cand mai aud ocazional cate o piesa noua, ascult cu speranta ca voi regasi directia muzicala la care sa vibrez, vad ca nu se intampla, asa ca-i las sa fie trup si suflet cu noii fani, adepti ai unor genuri muzicale pe care nu le gust. Dar live, in concertul din Fabrica, pot sa le multumesc ca nu m-au dezamagit, mi-au dat exact ceea ce asteptam de la ei si sper ca raspunsul publicului sa fi fost in masura sa-i determine sa mai incerce din cand in cand astfel de experimente prin care sa-i multumeasca si pe cei care le-au indragit candva acea muzica spre care nu par sa mai aiba tragere de inima sa se intoarca. Macar de dragul amintirii si pentru hatarul fanilor de atunci!

Cat timp poti sa-ti tii respiratia?

Wolfgang Herrndorf - O vara misto

Maik Klinkenberg are 14 ani si, la inceputul abrupt al cartii, se afla intr-o mare incurcatura. Este gasit de politie si salvare pe o autostrada, in urma unui accident cu o Lada furata, plin de sange, declarand ca voia sa mearga la dracu-n praznic sau, dupa expresia lui, "in Valahia" :). Cu asa un inceput alert care starneste curiozitatea am crezut ca ma intorc in copilaria devoratoare de  carti de aventuri si ca voi gasi un roman plin de ritm, cu multe peripetii. Dar a fost un pic altfel. 

Ca sa aflam cum a ajuns eroul in situatia de la inceput, ne intoarcem in timp, pentru a-l descoperi pe Maik ca fiu unic al unei familii instarite din Berlin, neglijat de tatal afacerist falimentar si de mama alcoolica, baiatul uitat de colegi cand e vorba de invitatii la petreceri, considerat plictisitor si usor psycho. Sufera in tacere pentru dragostea lui, Tatiana, pentru care munceste trei luni la un cadou de aniversare doar pentru a afla ca nu este invitat. Dupa ce in clasa isi face aparitia un nou elev, Chistoc, un baiat cu origini rusesti si trasaturi mongoloide, mirosind mai mereu a alcool, invaluit intr-o aura de mister data de banuiala ca ar avea legaturi cu mafia,  Maik va avea parte alaturi de el de aventura vietii.
Vocea lui Maik, care ne povesteste cu candoare intamplarile prin care trec, surprinde naivitatea varstei, fascinatia lucrurilor neintelese, gandurile unui adolescent solitar. Are parfumul copilariei si m-a transportat in timp, facandu-ma sa-mi amintesc de niste pozne (credeam eu la 14 ani, de fapt erau chiar infractiuni, bine ca nu le-a descoperit nimeni, nu vreau sa-mi inchipui ce s-ar fi intamplat si unde as fi fost acum) carora atunci nu le constientizam gravitatea. E o carte ce trezeste nostalgii si intinereste cititorul. S-ar fi putut face un road movie dupa ea, gustat in aceeasi masura de copii si de adultii care nu si-au uitat copilaria.
Am vazut ca e o carte recomandata adolescentilor, dar mi se pare o carte pentru tineri in aceeasi masura in care este si Catcher in the Rye, citibila la orice varsta, revelandu-si straturile pe masura ce capacitatea de intelegere creste, fara legatura cu genul de fictiune young adult asa cum e inteles in prezent. Wiki tinda sa ma contrazica si sa inghesuie acolo de-a valma pe Huck Finn, pe  contele de Monte Cristo, pe Harry Potter sau vampirismele ori salvatorii globali de duzina ce i-au urmat, nu o credeti, clasificarile retroactive sunt tare anapoda. O vara misto poate sa apropie intre ele generatiile, aratandu-le si celor mai mari cata nevoie au cei mai mici de afectiunea si atentia lor, chiar daca nu o spun. Sunt multe similitudini intre Maik si Holden Caulfield, reprezentanti ai aceleiasi tipologii a anxietatii adolescentine, solitari nu prin alegere, ci prin inadaptare si marginalizare. Dar Maik gaseste prietenia si traieste frumusetea unei excursii palpitante, vacanta lui se transforma intr-un sir de experiente de initiere si cunoastere a lumii in care intalneste, alaturi de Chistoc, personaje pitoresti si bizare, precum un batran neamt comunist, fata de pe muntele de gunoaie sau familia ce nu cumpara niciodata de la supermarket si la despartire le daruieste un dovleac.
Plecati spre niciunde, cei doi fug de propriile lor vieti. Nu destinatia e importanta, ci detasarea, evadarea din limitele imaginii create in ochii celorlalti, nevoia de eliberare si prietenie. Neglijat de familie si de colegi, Maik descopera ca baiatul rus ce ii inspira teama la inceput nu este infractorul periculos etichetat astfel in prima zi si impreuna isi traiesc zilele de vacanta cu entuziasm, curiozitate si cu bucuria de a vedea ca pot avea alaturi oameni care nu doar ca-si dau seama de existenta lor, dar pot fi si interesati de ea. Si, mai ales, invata ca "nu poti sa-ti tii o vesnicie respiratia" si ca drumul nu se sfarseste niciodata.
Totul ar fi fost si mai frumos daca as fi putut sa citesc cartea in intregime. Ma enerveaza corectorii neatenti care pot sa faca praf o carte. E de inteles o scapare de cate o litera pe ici-pe colo, se mai intampla, dar pagini intregi disparute in neant m-au lipsit de experienta completa si au lasat goluri mari. In exemplarul meu, dupa pagina 80 urmeaza 113-128 in ordine inversa, apoi se reia numerotarea de la 97. Nu stiu ce cuprind paginile 81-96, acest mister ce va ramane pentru totdeauna astfel... Pacat de intentie, pacat de munca traducatoarei si pacat pentru memoria autorului... Este o carte care ar fi meritat mai mult, mi-am tinut respiratia pana la pagina 80, parea alerta si simpatica, apoi am respirat adanc, cu frustrare, si am continuat... ceva se rupsese si am inceput sa vad mai degraba paiul din ochi decat culoarea lor, sa constat ca Herrndorf a incercat sa creeze un Caulfield neamt, un painting by numbers intr-un alt decor. Uitandu-ma ulterior la un alt exemplar in librarie, am vazut  ca era versiunea completa. Deci a fost doar ghinionul meu, dar si impresiile sunt tot ale mele, nu?! Toate senzatiile sunt pana la urma create de o anumita conjunctura. Astrele sub care am citit cartea asta nu s-au aliniat, cineva dintr-o redactie le-a impiedicat mersul lin spre traiectoria potrivita... 

Caderea Imperiului si plimbarea spaniola

Joshua Ferris - Si atunci ne-au terminat

Prabusirea Imperiului Roman a fost precedata de o perioada de excese si risipa, ca o presimtire a ce urma sa vina. Traieste acum, frenetic, maine s-ar putea sa pierzi tot ce ai! Cam acelasi spirit domnea si intr-o mare agentie de publicitate din Chicago, din inima careia se aude ca un murmur la unison glasul angajatilor, inainte de prabusire. Oamenii isi petreceau timpul in atmosfera corporatista standard, cu barfe, invidii, aspiratii de promovare, mici intrigi, farse, pauze de cafea lungi si dese, reportate apoi clientilor. Isi construiau o imagine a succesului, a prosperitatii si implinirii, amagitor ambalaj cu care societatea de consum isi poleieste visele, transformandu-si membrii in entitati uniformizate, rotite ale unui mecanism ce functioneaza cu atat mai bine cu cat este uns cu mai multi bani. Atunci cand o piesa se strica, din motive de familie sau de sanatate, ea este aruncata, exclusa, pentru ca acel "noi", vocea cartii lui Joshua Ferris, nu accepta slabiciunile decat ca subiect de barfa, moment cand cel aflat in centrul atentiei capata un nume.

Intrarea in secolul XXI a adus o bresa in mecanismul impecabil: concedierile si reducerile de personal au aruncat angajatii la polul opus propriilor aspiratii, punandu-le in fata spectrul saraciei. Oamenii care te mint frumos ca tampoanele clientului sunt cele mai absorbante sau ca o cutie de fursecuri are valori nutritive mai mari decat alta pentru ca potentialul cumparator sa nu-si puna problema caloriilor ajung sa creada in propriile minciuni si sa-si inchipuie, vorba lui Forrest Gump, ca "viata e ca o cutie de bomboane de ciocolata" al carei imprevizibil nu poate fi decat dulce ori, cum s-ar zice pe la noi in limbaj publicitar, ca totul e "prea bun, prea ca la tara".
Comunitatea ii exclude treptat pe cei care nu lasa sa transpara nimic din viata personala la birou, nu isi personalizeaza existenta uniforma cu fragmente din universul exterior, nu au blugi de marca sau umbla cu pantofi ponositi ori pe cei marcati de o tragedie atat de mare precum a lui Janine Gorjanc. Ii admira, dar ii priveste si cu o doza de neincredere pe cei ce demisioneaza pentru a urma un vis considerat nebunesc de constiinta colectiva. Ii compatimeste pe cei bolnavi si e descumpanita daca membri precum Lynn Mason ii refuza compasiunea. Se fac topuri ale Celebritatilor Muribunde de Urmarit, pariuri privind urmatorul care va pleca la plimbarea spaniola, un eufemism pentru concediere. Comunitatea este personajul principal si vocea distincta a cartii. Cei care capata nume nu sunt "noi", vocea conformista, ci sunt Frank, Carl, Lynn, Tom, Billy, sunt victimele sufocate sau digerate de acest human centipede, acuzatorii sau primii care afla o stire ce trebuie impartasita, solisti de o clipa in corul corporatist. 

Ar fi putut sa-mi placa mai mult cartea asta, are ironie, cinism si sarcasm... Se citeaza si se ilustreaza din plin Ralph Waldo Emerson, se invoca uniformizarea ca motiv al pierderii sufletului dar tonul, in mai bine de o jumatate de volum, este exact la fel de monoton ca si lumea descrisa. Dupa aceea, accentul pe anumite personaje aduce continuitate si da o  tusa personalizata, umana, iar finalul, plasat cinci ani mai tarziu, aduce o lumina noua asupra destinelor analizate mai atent sau doar rasfoite in trecere. Atmosfera e veridica? Habar n-am, mie, din afara, neavand sefi, colegi sau subalterni, glumele si discutiile acestor adulti prinsi in cubiculele unei cladiri de peste 60 de etaje nu mi s-au parut deloc mai subtile sau mai inteligente decat ale unor liceeni ce-si fac tot felul de farse intre ei in timpul orelor, isi povestesc vietile in pauze, flirteaza ori incearca sa-si creeze o imagine cat mai cuceritoare. Iar traducerea titlului o consider neinspirata, deplasand sensul si accentul romanului de la personajul colectiv la interventia externa. We came to the end, nu altcineva, din afara, ne-a terminat, ci noi singuri, din interior, ne-am erodat si ne-am lasat captivi in propria viata ca niste soareci in cursa...
Nu stiu daca e o carte care sa-i deprime ori sa-i faca sa-si puna intrebari pe lucratorii intr-o companie mare (care or mai avea timp sa si citeasca), pentru mine, din exterior, a fost un divertisment intr-o tinuta casual cu pretentii chic, o carte destul de simpatica, ocazional amuzanta, alteori stresanta prin  stangacii de exprimare; nu mi-am dat seama daca-s intentionate sau nu, gasindu-si scuze si pretext in  scurgerea apasatoare a vietii in agentie, ca mod prin care Ferris subliniaza atmosfera (am numarat, de exemplu, intr-o singura pagina vreo 30 de "zic/zice", obsedante, exasperante); oricum, principalele verbe ale cartii sunt "a spus" / "a intrebat" / "a zis" / "a raspuns", cele care tes o panza deasa de intrigi si barfe. Prima jumatate da senzatia unei repetitivitati ce ar putea continua la nesfarsit, tinand pasul cu personajele ce-si inchipuie ca sunt invulnerabile si nemuritoare.... Totusi, vorbim de oameni de 30-40 de ani, nu de copii sub 10 ani care n-au aflat ca tot ce este viu mai si moare... Asa sa fie corporatistii?!

Deprimati din toate tarile, uniti-va!

Florin Irimia - Cateva lucruri despre tine

Ca tot povesteam nu cu mult timp in urma despre sinucigasii veseli si fericiti, acum e cazul sa redevenim seriosi, ca nu prea este de glumit cu subiectul! In cazul de fata, subiectul se numeste Damian, barbatul care isi povesteste viata in fata unui misterios psihanalist (poate chiar tu, cititorule, esti doctorul caruia i se adreseaza), un urmas al Depressiei, fiica zeitei Lehamyte si a pamanteanului Siktir. Este unul din copiii confruntati de mici cu divortul parintilor, la 8 ani. Crescand, urmeaza inconstient modelul detestat al unui tata forever young, incapabil sa-si asume responsabilitati familiale. 

Nu am vocatie de psihanalist, imi lipsesc detasarea si rabdarea ce-i tin in viata pe specialisti dupa ce orice necunoscut vine si-si descarca problemele in fata lor. Discursul personajului lui Florin Irimia de aici m-a pus in postura psihologului ce-si asculta pacientul si mai trage din cand in cand cu coada ochiului la ceas, nerabdator sa se termine sedinta si sa-si ia banii, ca are altele mai bune de facut/citit. Meditatiile existentialiste si nihiliste nu prea depasesc granita locurilor comune, numai bune de preluat de adolescentii care le-ar putea considera vorbe de duh, de genul: "Suferim întruna pentru că ţinem morţiş să credem că viaţa asta are un scop. Când, de fapt, nu are absolut niciunul. În afară de a înţelege acest lucru.". Daca adaug si acrosele facile, multele intrebari retorice menite - chipurile - sa provoace, sa obtina participarea cititorului, la mine a fost o situatie de lose-lose, si cu banii luati, si cu cateva ganduri de-alea pe care le trimit inapoi in cutia lor cand imi dau tarcoale, aruncate vraiste in fata. Doar masochismul, starea de i feel sorry for myself in care ma complac uneori m-a ajutat sa continui. Si referintele cinematografice la care am rezonat din plin, desi pe alocuri mi-au depasit cunostintele. 

Viata lui Damian si a tatalui in umbra caruia traieste urmeaza o paralela interesanta cu aceea a regizorilor marcati de tragediile personale, presarata de corespondente usor de stabilit, incepand cu Augustina - Sharon Tate si terminand cu Catalina - Soon Yi. Fragmentele de realitate traita, de film si de vis alcatuiesc impreuna o tesatura destul de confuza, alternand cu luciditatea confesiunii, dar poate asa si trebuie sa fie la granita dintre viata si moarte, sau dincolo de ea, dupa directia in care pare sa ne indrepte prologul, plasat intr-o camera de hotel, ca multe secvente de filme dark ce se insinueaza in aluziile personajului. 

"Personalitatea invinsilor e o personalitate moale, unii ar numi-o discreta, melancolica, contemplativa, predispusa la amaraciune, chiar si la depresie", spune la un moment dat eroul, pentru a se contrazice prin tot ceea ce marturiseste in spovedania sa, din care frustrarile izbucnesc cu furie si revolta, genul ala de furie periculoasa lasata sa-si faca de cap care te poate impinge sa te urci la volan si sa omori cinci oameni doar pentru ca tu ai vrut sa te sinucizi. Damian nu face asta, dar vorbeste cu cinism despre posibilitate, asa cum si in privinta femeilor are o abordare cinica. Si daca tot se supune analizei unui doctor ce-l lasa fara raspuns, psihanaliza freudiana ar vorbi in cazul lui despre depresie cu radacini intr-un complex patern si matern deopotriva, ce i-a dezvoltat o atitudine de ura generata de abandonul matern si imitare inconstienta a modelului patern, dispretuit la nivel cognitiv. Hai ca l-am si diagnosticat, fara pretentii de corectitudine, n-ati mai vazut diagnostice gresite, chiar si la specialisti?!

Dincolo de obiectii, cartea nu e chiar slaba, are zvac, are ritm pe alocuri, cand "pacientul" parca isi aduce aminte de ce se afla in fata analistului, mi-a atins si corzile cinefile, mi-a placut feelingul sumbru, dar e ca si cum, in loc sa fii intr-un film noir, stai intins pe o canapea si-i povestesti terapeutului ce te-a marcat in filmul respectiv. Asta atunci cand nu te pierzi in detaliile confuze ale propriilor asocieri, care nu mi-au dat senzatia de spontaneitate si prospetime, ci de nesiguranta asupra directiei in care-si propune sa avanseze. Prin structura sa de monolog si largile divagatii si meandre, trece razant pe langa esenta romanului dark ce-ar fi putut sa fie.

Ziua buna se cunoaste dupa numarul de filme proaste vazute

In acest week-end prelungit si friguros, ce putea fi mai relaxant intr-o zi de duminica, urmata de o alta zi libera, decat sa zac in pat si sa rontai niste filme de divertisment, care nici nu ingrasa si lasa creierul sa se odihneasca!? Asa ca am inceput sa zapez cu speranta butoanele telecomenzii dupa ceva filme de aventuri, stiind ca pe micul ecran este locul cel mai sigur unde pot gasi tot felul de prostii  de consum, bune de uitat imediat dupa ce le-am vazut. Si chiar am gasit.

King Kong (2005)

De vreo 12 ani incoace, de la Lord of the Rings, Peter Jackson ne demonstreaza cu fiecare film convingerea lui ca lungimea potrivita este de 3 ore, de la care nu vrea sa abdice nici atunci cand situatia o impune. Si daca la prima trilogie mergea de minune, cartea fiind atat de densa ca a fost nevoie sa mai si taie pe ici - pe colo, ce a facut din King Kong si apoi din Hobbit, niste productii diluate, cu multe floricele si buruieni, a transformat materialul initial intr-un pretext  pentru a-si lasa imaginatia scenaristica sa zburde pe campii. 

Imaginati-va un King Kong ce se vrea un remake destul de fidel al primei productii, din 1933, in care vreo doua ore si ceva ai mai degraba impresia ca ai incurcat serios filmele si cineva incearca sa-ti vanda sequelul Jurassic Park (ce urmeaza sa apara la anu') cu alt titlu. Avem de toate pe insula pierduta din mijlocul oceanului, de la gandaci, viespi si lilieci giganti pana la colectia completa de dinozauri telegenici, de la T-Rex pana la bovinul brahiozaur, de la diplodoci si pterodactili la velociraptori. Si, inexplicabil pentru un asemenea lant trofic, veriga cea mai puternica, primata uriasa ce primeste ca ofranda actrita din rolul principal (Naomi Watts) al filmului pe care un regizor ambitios (Jack Black) intentioneaza sa-l produca pe insula... stiti povestea, nu are rost s-o detaliez, ca oricum m-am saturat de multele detalii pe care le aduce Peter Jackson si tot trageam speranta ca se termina dupa o ora jumate-doua, hai, poate doua si un sfert, macar doua jumate, please mr. Jackson, ai mila de spectatori, dar nu, a avut fix 187 de minute de lupte interminabile intre oameni si viermi ai mlastinilor, intre gorila si reptile, intre oameni si gorila, intre oameni si insecte, intre gorila si lilieci, deveniti apoi, printr-o reluare a scenei, avioane, si tot asa... Macar de-ar fi fost efectele speciale la inaltimea altor filme de gen, insa miscarile animalelor CGI-ite sunt fragmentate, imaginile se vad decupate cumva din fundal. Ma gandesc si la Naomi Watts care trebuie sa fi fost tare "fericita" cu un scenariu in care trei sferturi din timp are replici formate din "auuuu", "oooh" si alte interjectii monosilabice, dar n-o compatimesc, cred ca dolarul i-a inecat amarul si au fost usor de invatat. Pana la urma s-a transformat intr-o experienta traumatizant de lunga si, vorba cuiva, "nu mai reuseai sa vezi filmul de maimuta".

Pompeii (2014) 

Si cum nu mi-a fost de ajuns tortura de trei ore, am cascat gura si la gogomania lui Paul W.S. Anderson. Ce nu fac fanii Game of Thrones de dragul lui Jon Snow?! Ei, nu chiar orice, sa platesc bilet la cinema n-as fi facut. Si probabil nici n-as fi irosit bitii internetului pe el. Milo (Kit Harington) este un sclav celt devenit gladiator in arena din Pompei, ce-si desfasoara ultima lupta exact in ziua eruptiei. E si o poveste de dragoste pe acolo, de rivalitate si razbunare impotriva senatorului roman care i-a exterminat tribul, dar lasand deoparte cruntele clisee de care sufera, filmul este gresit pe atat de multe niveluri ca nici nu stiu de unde sa incep: de la prima imagine a vulcanului care clocoteste spectaculos ca o mamaliga la ceaun, de la valul piroblastic intarziat, ca sa aiba timp sa se desfasoare cat mai spectaculos toata agitatia exploziei, de la tsunami-ul starnit in linistitul golf, fiindca se stie doar ca orice cutremur cu epicentrul pe uscat trebuie sa starneasca un val de 10 metri, nu?! E atat de gresit incat oricati bolovani s-ar pravali asupra eroilor, oricata lava s-ar scurge si oricata cenusa ar ploua, mai este timp intotdeauna de o lupta si de texte eroice. E atat de gresit incat stupiditatea scenariului este intrecuta doar de platitudinea jocului actorilor si Emily Browning (Cassia) conduce detasat la capitolul asta, cu masca de caprioara ranita lipita pe chip de la inceput pana la sfarsit. Si e atat de prost incat nu poti decat sa te bucuri ca s-a terminat si sa te intrebi cati bani o fi primit Jon Snow ca sa-si compromita numele prin aparitia pe afisul lui. Da, este entertaining, dar nu in felul in care si-ar dori, ci in cel care te face sa razi aproape de fiecare scena si dialog cheesy si de fiecare motivatie din spatele lor. Un singur merit a avut filmul: ca nu a durat trei ore!
In rest, pentru mine ambele sunt in aceeasi liga si nu am inteles de ce King Kong-ul se bucura  de mult mai multa apreciere, cred ca din respect pentru regizorul cu inelul care mai bine ar fi aruncat maimuta in Vezuviu in timpul eruptiei dupa prima ora si jumatate... Sau nu-s din acelasi film?! La mine au fost, din filmul unei duminici de leneveala.