Rusia lui Putin

Leviathan (2014)

In Rusia lui Putin se fac filme finantate din banii Statului pe care apoi Statul le reneaga. Cu cat mai multe premii obtin in strainatate, cu cat sunt mai elogiate, cu atat zbiara mai tare politrucii, indignati ca li se ponegreste imaginea tarii. Imaginea, subliniez, oful lor nu e ca s-ar denatura realitatile existente, ca ar fi un film falsificator, neconform cu sistemul unei tari perfecte, ci ca rahatul din haznaua ruseasca este expus in vazul lumii.
Din ce se compune acest rahat? Cam din toate institutiile in care oamenii ar trebui sa aiba incredere: Politia, Biserica, Magistratura... Si totul incepe de la o biata casa, undeva, in nordul Rusiei, in regiunea Murmansk, amplasata intr-un loc ce te face sa zici "ce frumos e, pacat ca e populat, si mai rau, e populat de rusi!", si chiar si mai rau, de rusi care aplica legea junglei si daca primarul si-a propus sa construiasca pe un anume teren ceva, al lui trebuie sa fie. Kolea, proprietarul casei de pe locul ravnit, unde locuieste impreuna cu fiul si cu cea de-a doua sotie, incearca sa se impotriveasca hotararii cu ajutorul unui prieten, avocat de la Moscova. Tot ceea ce obtine e sa rascoleasca si mai mult numitul rahat, ce se ridica in jurul lui pana cand il inghite intr-un mod mai brutal decat v-ati gandi.
In Rusia lui Putin, spectrul lui Stalin e mai viu ca oricand din '89 incoace, chiar daca unii incearca sa-l cuminteasca cu cate un foc sau o rafala de Kalasnikov in pustietatile nordului, dar numai in cadru informal, intre prieteni. El nu se hraneste doar cu mortile misterioase ale unor jurnalisti ce s-au ridicat impotriva regimului, ci infloreste in functionarea institutiilor, in modul de a-si recepta filmele ce aminteste de reactiile starnite de aparitia lui Doctor Jivago ("Nu am citit cartea, dar o condamn"). Asa se zice acum despre Leviathan, nu am vazut filmul, dar e indecent fiindca injura si imoral pentru ca ne ponegreste imaginea, asa ca trebuie sa fie cenzurat. Mai imoral decat modul in care functioneaza sistemul infatisat, nu are cum sa fie.
In Rusia cea fara de speranta a lui Putin, copiii incep cu bere si apoi, cand cresc, trec pe vodca, uitand sa schimbe cantitatea. Alcoolul devine o forma de evadare, de manifestare a bucuriei, supararii sau depresiei. Cand nu mai e de ajuns, rusii apeleaza la paradisuri artificiale si trec pe krakadil (nota: krokodil este un drog de care se face abuz prin orasele uitate din Siberia pana cand se jupoaie pielea de pe oase. E suficient?).
Rusia lui Zviaghintev, regizorul si scenaristul acestui film, m-a ajutat sa inteleg doua lucruri legate de noi: in primul rand de ce nu-mi place realismul cinematografic romanesc. Pentru ca e prea... real, prea de acasa, vorba reclamei, "prea bun, prea ca la (noi in) tara". Dar atunci cand privirea devine straina, din afara, pot sa inteleg de ce "prea bun, prea ca la tara" atrage premii internationale. Asa cum in cazul de fata privirea mea detasata, lipsita de subiectivism, a cules doar esenta cinematografica a unui film si curiozitatile unui sistem, fara frustrari si complexe, poate doar cu un usor si ingrijorat complex de superioritate, bine ca m-am nascut in Romania, putea fi si mai rau, dar parca suntem prea aproape de suflarea inghetata a crivatului. Cel de-al doilea lucru pe care l-am inteles din filmul asta unde orice mica victorie e prefigurarea unui mare esec viitor e ca suntem deprimant de asemanatori cu rusii... Increderea in Biserica scade sau creste in Europa in raport cu increderea in celelalte institutii ale Statutului, cu alte cuvinte cand nu are cine sa te ajute... Dumnezeu cu mila! Iar institutia Bisericii este la fel de  oportunista ca si un partid politic. Si la rusi, si la noi din pacate, dupa cum am vazut chiar in ziua ultimelor alegeri prezidentiale...
Unii l-au considerat pe Kolea un Iov modern, care sta si indura ca boul in jug pentru ca stie Doamne-Doamne de ce. Ar fi valabil daca in cazul asta Doamne-Doamne e format dintr-un complex de institutii ce actioneaza concertat in care ar avea o incredere oarba chiar daca ele ii pun la incercare rabdarea si puterea de a indura, dar stie de la inceput cu ce monstru se lupta. Pentru mine, Kolea e o dureroasa metamorfozare a omului revoltat in Sisif.
E cazul sa ma opresc cu Rusia lui Putin. E un film care te rascoleste sufleteste, mai ales ca estic locuitor al Europei, cel putin pentru cateva ore, pana cand trece nodul din gat, eventual diluat intr-o vodca, pana cand se scurge indignarea, pana dispare si senzatia de neputinta si spui "bine ca sunt aici, nu acolo... totusi".
Si, ajungand in Romania noastra, la cinematograful Studio unde filmul a fost proiectat acum vreo luna, uitati ce au patit oamenii care au vrut sa-l vada. Cinefil in fabula, cum ar spune Eco! Pai nu-i mai util pentru sanatatea mentala sa incerci cat mai mult sa stai in afara sistemului, oricare ar fi el si sa-l observi ca pe o creatura bizara de pe margine, de la distanta de siguranta?!

All the news that's fit to print si ceva in plus

Umberto Eco - Numero zero

Cand am aflat de aparitia noului roman al lui Eco, am dat fuga sa-mi iau editia digitala de pe site-ul librariei Feltrinelli, pe care il recomand cu caldura tuturor cititorilor de carti in italiana. Spre deosebire de Elefant.ro, nu-si trateaza platitorii ca pe infractori potentiali, dandu-le toata bataia de cap necesara convertirii unei carti electronice in formatul adecvat pentru e-book - Elefant nu facea decat sa ma oblige sa piratez cartile dupa ce le cumparam cu masura lor anti-piraterie - ci, in momentul in care ai achitat, primesti frumos .epub-ul in contul personal si-l poti citi pe tableta, pe e-book sau pe ce device vrei tu. Sa ma intorc la subiect.

Suntem in anul 1992 (echivalentul in Italia al anului 2015 in Romania, cu arestari si procese de amploare impotriva politicienilor corupti) cand Colonna, un ziarist falit, autor ocazional de carti ca ghost writer, este vizitat de un jurnalist mai cunoscut, Simei, venit cu doua oferte: pe de o parte, sa faca parte din echipa unui nou ziar ce va aparea cu numarul zero in 12 transe, in editie limitata, de-a lungul unui an. Publicatia urmeaza sa fie plasata acolo unde este nevoie pentru a unge parghiile puterii financiar-bancare. Pornind de la motto-ul New York Times, va contine "all the news that's fit to print" dar si alte "informatii" cu rol de santaj, pentru a ajuta finantatorul, un proprietar de trust de presa milanez, un Berlusconi mai mic, sa-si extinda afacerile. Deocamdata detine doar reviste de scandal si de nisa, televiziuni locale de teleshopping, cateva hoteluri si aziluri pentru batrani numai bune pentru spalat bani. In momentul cand va obtine ce-si doreste, ziarul, niciodata aparut in tiraj de masa, isi va suspenda aparitia. In paralel, Colonna ar urma sa scrie si o carte, memoriile lui Simei, din care sa rezulte cum un director de ziar a incercat sa creeze un model de jurnalism independent dar nu a reusit, vocea libera fiind inabusita. Propunerea de a deveni redactor-sef intr-o redactie formata din tot felul de "specialisti" in rebus, horoscop si cancanuri, neinformati despre intentiile reale, este tentanta financiar pentru un individ ajuns in pragul varstei de cincizeci de ani, apasat de sentimentul de a fi fost toata viata un pierzator. Rolul lui va fi sa perie articolele celorlalti, sa le cizeleze stilul, sa le sugereze cel mai corect mod de exprimare.
" - De exemplu, cand cineva spune, ca sa defineasca o situatie dramatica, ca suntem in ochiul ciclonului, imi imaginez ca domnul Colonna va fi suficient de atent sa va aduca aminte ca, in toate manualele stiintifice, ochiul ciclonului este singurul loc calm si ciclonul se desfasoara in jurul sau. 
- Nu, domnule Simei, am intervenit eu, in acest caz as zice ca trebuie sa folosim tocmai ochiul ciclonului, pentru ca nu conteaza ce spune stiinta, cititorul nu stie, exact ochiul ciclonului ii da ideea de fi in valtoarea evenimentelor. Asa l-au invatat presa si televiziunea."
Deja intram de la primele pagini ale acestui thriller politic si jurnalistic intr-un labirint de intrigi, mistere si comploturi, cum ne-a obisnuit Eco de-a lungul timpului, mai ales ca in peisaj isi face aparitia paranoicul Romano Braggadocio, al carui caracter reflecta cu varf si indesat sensul englez al termenului. Asa-zisul jurnalist de investigatie isi arata dintr-o inofensiva discutie despre masini inclinatia spre teorii ale conspiratiei, imaginabile sau nu. E adeptul unei ipoteza ce va duce la revizitarea si revizuirea istoriei Italiei de dupa moartea lui Mussolini, ajungand la teme mai putin familiare noua precum operatiunea Gladio din timpul Razboiului Rece, o loja masonica italiana, Propaganda Due si lovitura de stat a lui Borghese.
Pe masura ce citeam, ma enervam de cate ori ma poticneam in cate un discurs al lui Braggadocio.  Monologheaza indelung si nenatural cu expuneri de fapte, ii arunca in brate bietului cititor un vraf de informatii istorice, cu date, nume, explicatii si supozitii ce lasa sa se intrevada ca toate evenimentele s-au scris in culise si decurg unele din altele, ca nimic din ceea ce stim (mai mult italienii decat noi, mie faptele respective imi erau straine in afara de impuscarea lui Mussolini si teoria privind asasinarea papei Luciani, neconfirmata prin refuzul autopsiei) nu e asa cum rezulta din expunerile oficiale, ci totul e rezultatul unui angrenaj ascuns, manipulat de stay-behind, structuri paramilitare secrete. Pe scurt, conspiratii dupa conspiratii.
Nu am naivitatea de a crede ca totul pe lume e curat, pe fata, cu implicatii intotdeauna la vedere, dar nici nu vad pretutindeni doar rasturnari clamoroase de situatii, cum ar zice italienii. Si celelalte romane ale lui Eco porneau de la diverse mistere si interpretari ale istoriei falsificate, nu asta e inconvenientul principal al cartii, ba chiar s-ar fi putut transforma intr-un punct de interes, prin perspective inedite asupra istoriei recente a Italiei.
Marea problema e ca imaginea lui Eco din Numele trandafirului si Pendulul lui Foucault se dilueaza tot mai mult. Avem o cartulie de 218 pagini (144 in format e-book) care pentru un cititor neitalian si neexpert in istoria Italiei de dupa al doilea Razboi Mondial ar avea nevoie de inca atatea pagini de note, sa se puna la punct cu toate acele fapte aruncate de-a valma printre care sunt strecurate presupunerile personajului. Mai mult, e un roman superficial, expeditiv, unde personajele nu se simt deloc in largul lor, intriga e ca si inexistenta, inceputul promitator e uitat in verva logoreica a lui Braggadocio, parghiile ieftine ale personajului feminin aruncat intr-o lume masculina doar pentru a face loc unei idile (da, bifam si punctul asta in cele 200 de pagini) sunt prea fragile si lipsite de vreo conexiune intre eroi, subiectul initial devine marginal, uitat in expunerea de-a valma a diverselor episoade istorice si politice. Isi propune prea multe si schiteaza totul expeditiv si intr-un mod laconic, lipsit de infloriturile baroce obisnuite, de schimbarile de registru si subtilitatile lingvistice ce faceau deliciul cititorilor lui Eco.
Mai ca as fi inceput sa banuiesc o conspiratie aici, cum a scris cineva o carte mediocra si a pus numele lui Eco pe coperta. Insa chiar autorul a venit cu o gaselnita de marketing inspirata, promovand Numero zero ca un complement al Pendulului.... Daca acolo eroii se confruntau cu pericolul crearii de legende unde nu exista, motto-ul cartii de fata, "Only connect!" pledeaza pentru conexiune, pentru gasirea unor relatii stranse intre faptele reale si modul cum se oglindesc in informatii, intr-atat de stranse incat genereaza paranoia.
Sunt si pagini bune, tocmai de-aia mi-e necaz ca ansamblul dezamageste. Avem o descriere scurta dar infioratoare a celei mai terifiante biserici, San Bernardino alle Ossa din Milano, pagini savuroase despre relatiile dintre presa si cititori, exercitii de jurnalism pornite de la asasinarea lui Cezar. Vesnica intrebare cu oul si gaina pe care si eu mi-am pus-o retoric de multe ori, daca presa isi formeaza cititorii sau invers are parte de un raspuns: "Amandoua. La inceput lumea nu stie ce tendinte are, noi ii spunem si ea isi da seama ca le are." Si va veti amuza ca si mine probabil citind unde este indemnat un personaj sa se refugieze cand lucrurile se complica. In Romania, pentru ca tarile din Europa din Est n-ar avea stay-behind, viata e linistita si ieftina.
Daca nu iti bati prea mult capul cu cercetarea evenimentele mentionate, cea mai recenta carte a lui Eco (ma feresc sa spun "ultima", la 83 de ani ai sai sper sa fie sanatos si sa mai scrie) este repede citibila si la fel de repede uitabila. In ciuda catorva paragrafe care parca mi-au amintit de autorul pe care-l iubeam, raman cu un gust amar si cu o intrebare: sa fi gasit niste pliculete ale Minervei expirate intr-un sertar si s-a hotarat sa le recicleze sau o fi apelat la un ghost writer? Daca n-as fi citit si Cimitirul din Praga tot in italiana, as fi putut crede ca e meritul traducatorilor romani ca au facut dintr-un autor mediocru unul de geniu. Cu cartea asta ma tem ca nu se pot face minuni. 

Actori buni, filme de week-end

The Hundred-Foot Journey (2014) 

Filmele pentru foodies sunt din ce in ce mai dese in ultima vreme. Si se intrec care mai de care in a te face sa-ti lase gura apa, prin cadre desprinse din reclame la mancare, cu legume si fructe proaspete, cu preparate frumos aranjate servite intr-un ambient idilic, langa care mai toarna si ceva conflict (aici rivalitatea si diferentele dintre doua culturi culturi culinare si reprezentantii lor) si gata!

Ca sa fiu in ton cu tema, The Hundred-Foot Journey este un aperitiv proaspat, racoritor, dar lipsit de inventivitate, de acel element care sa reprezinte "semnatura" proprie. Totul e atat de cum ar trebui sa fie incat gustul final, chiar daca e bun, e previzibil si lipsit de personalitate. Daca filmele ar avea miros, ai simti acea combinatie dulce-picanta specifica bucatariei indiene, ai admira aranjamentul rafinat specific restaurantelor frantuzesti, dar la sfarsit ai constata ca a fost prea putin si parca acest meniu nu-si merita steluta Michelin ce palpaie de fiecare data cand apare Helen Mirren in cadru. 

Scenariul este simplu: o familie de indieni se stabileste intr-un colt idilic din Franta rurala, deschizand propriul restaurant chiar peste drum de cel al doamnei Mallory, posesoare a unui restaurant frantuzesc cu o stea Michelin, in cautarea celei de-a doua. Asa se incheaga prietenii si dusmanii, deloc greu de anticipat, se construiesc relatiile intre personaje si, printre oale si miresme, trecand un pic prin moftul numit bucatarie moleculara, ajungem la happy end, unde toata lumea este integrata si acceptata iar diferentele se transforma in avantaje. Dialogurile par a fi scrise de cineva care a vrut sa faca un film bilingv pentru ca nu avea replici decat pentru jumatate din cadre: cand personajele vorbesc in hindi sau ce dialect indian or vorbi, repeta apoi si in engleza, iar cele care vorbesc in franceza... ati ghicit... repeta apoi si in engleza! Noroc cu multimea de prim-planuri pe mancare, macar ea nu are nevoie sa rosteasca vreo replica, asa au mai fost scutiti si bietii scenaristi de oboseala de a inventa dialoguri atunci cand nu prea ai idei.

 Am inteles ca este o adaptare Disney a unei carti, dar nu era nevoie sa-si trateze personajele intocmai ca pe unele de desene animate, cu trasaturi simple, grosiere chiar, cu tipologii bine definite (eroul, anti-eroul, ajutorul neasteptat) si nici sa-si duca scenariul atat de explicit in directia "povesti cu zane desfasurata in cadrul rural feeric al Frantei". 

Speram mai mult si de la Lasse Hallstrom, regizorul unor filme ca Chocolat, Hachiko si What's Eating Gilbert Grape. Cel dintai enumerat pare sa-i fi servit ca referinta, daca a avut atunci succes, de ce n-ar merge reteta din nou?! Un motiv ar fi ca de acum 15 ani, cand erau mai rare, filmele cu mancare au devenit o obisnuinta si, dincolo de imagini apetisante, mai e nevoie si de altceva ca sa stea in picioare ca film. Nu stiu care ar fi fost ingredientul-minune, nu e treaba mea sa stiu asta, eu doar mananc, ce pune bucatarul in preparat ma poate surprinde placut  sau nu. Aperitivul usor al lui Hallstrom a fost gustos, dar gustoasa este si o salata de rosii cu branza...

St. Vincent (2014)

Ar fi putut trece neobservat fara Bill Murray in rolul principal. E unul din multele filme care s-au scris deja, despre o prietenie infiripata intre un copil singuratic, lipsit de afectiunea paterna, si un batran mizantrop. Unul din filmele alea ce apeleaza si la retorica lacrimogena si fortata, si la valorile familiei, si la induiosarile cauzate de sufletele insingurate si neintelese. E drept ca pustiul (Jaeden Lieberher) aflat la debut face parte din acei copii pe care nu stiu de unde ii scoate mai tot timpul cinematografia americana (vezi surorile Fanning, Abigail Breslin, Haley Joel Osment si multi altii). Unii dispar de pe ecrane cand cresc, altii isi vad carierele ingropate de lipsa de inspiratie a agentilor iar cativa reusesc sa devina actori seriosi si ca adulti. Viitorul ne va spune care va fi destinul acestui baietel promitator.
Vincent (Bill Murray) e, asemenea lui Clint Eastwood in Gran Torino, un veteran de razboi, un dur deranjat de prezenta vecinilor, si pe buna dreptate, avand in vedere ca prima "ciocnire" se lasa cu o masina avariata, un copac rupt si un gard facut praf, chiar daca pentru ultimul cauzele se pierd in aburii alcoolului. Ce mai conteaza?! Unde-s doua daune, merge si a treia. Este un tip ce nu a renuntat niciodata la viciile sale, bautura si pariurile. Locuieste cu un motan, o creatura dintr-o rasa de-aia pufoasa si carna ce exprima perfect incruntarea si dispretul stapanului pentru orice fiinta umana care nu este "Lady of the Night" sau sotia sa, internata de opt ani intr-un azil. Accepta sa fie babysitter pentru Oliver, fiul femeii singure care se muta alaturi, doar pentru ca e in mare stramtoare financiara. Si apoi incepe traditionalul proces de cunoastere reciproca, de apropiere si tandrete, pe filonul comediei cu o usoara tenta cinica si amaruie. Singurul motiv de a vedea filmul, insa unul solid, este Bill Murray, interpretarea, personajul, replicile sale dand savoare eroului, ce-si intinde aura asupra intregii productii. Melissa McCarthy este si ea o surpriza placuta, intr-un rol dramatic ce arata o alta fata a unei actrite cunoscute mai degraba pentru comedii usurele spre proaste. Iar daca ma gandesc bine, o parte din resorturile comediei se declanseaza pe nesimtite, replicile sunt pasate cu vioiciune, am zambit, am si ras de cateva ori, ceea ce trage cel mai mult filmul in jos e incercarea de dramatism, ducandu-l spre conventiile cinematografiei cu morala si discurs explicit de final. Dar relatiile dintre personaje functioneaza, senzatia de pierdere de timp apare doar dupa ce filmul se termina.
De ce ar fi de vazut? Pentru un actor care ar fi putut obtine o nominalizare la Oscarul pentru rol masculin principal. Dar nu s-a intamplat, nu-i bai, au ramas altii mai buni pe afara. Chiar daca nu a fost pe lista, veti ramane cu imaginea unui Bill Murray memorabil.

Still Alice (2014)

Este mai degraba o fisa clinica, un studiu de caz de Alzheimer, ce nu incearca sa starneasca empatie (sau poate incearca, dar nu reuseste), cu un personaj principal in lumea lui, o Julianne Moore magistrala in rolul unei profesoare calculate si rationale, pentru care cuvantul este instrumentul principal de lucru, mod de exprimare si afirmare a identitatii, acel cuvant ce incepe treptat sa se dilueze, odata cu amintirile.
Nu stiu altii cum sunt, dar eu, pana nu primesc un personaj pe care sa-l cunosc intr-un fel (nu trebuie neaparat sa-mi fie simpatic, in nici un caz sa ma identific), nu reusesc sa schimb intimitati cu el, in sensul ca daca nu-mi da o parte din suflet, nu incearca sa-mi trezeasca interesul, nu-i dau nici eu nimic, astept sa se deschida. Cu Alice a noastra procesul e invers. Pana sa ai timp sa te obisnuiesti prea bine cu ea, isi incepe procesul de inchidere in sine. Care, ce-i drept, e o performanta de interpretare si machiaj, pe masura ce chipul ii paleste, ii palesc si amintirile recente, de la primele cuvinte uitate pana la pierderea totala a limbajului. Dar pana la acel moment, in care sa ajunga sa-mi pese de drama eroinei, nu am reusit sa o cunosc. Primesc prea repede fisa unei paciente pe nume Alice Howland, cu o poza alaturi, careia ii cunosc profesia, ambitia de a reusi in cariera, apoi trecem rapid la neliniste, ingrijorare, panica si tot meniul aferent bolii. Poate gandesc cinic, dar cand vine vorba de filme am impresia ca tot Hollywood-ul m-a desensibilizat, cu pleiada de roluri de bolnavi de SIDA si cancer cersetoare de Oscar. Ceea ce e si in cazul de fata, bine jucat, cu sanse mari la "cea mai buna actrita in rol principal", mai sunt cateva filme pe care nu le-am vazut cu restul nominalizatelor, dar boala "vinde" si producatorii stiu asta. Nu-i compasiunea mercantila o forma de cinism poate mai rea decat a mea?! Dincolo de asta, filmul mai are vreo trei pacate fundamentale: Kristen Stewart, o veche si constanta alergie de-a mea, relatiile intre personaje sunt ca si inexistente si al treilea, poate cel mai mare, textele motivationale despre stapanirea artei de a pierde, mai ales ca Alice (se) pierde fara arta, orice incercare de stapanire si control al situatiei e sortita esecului. Nu-i nici o arta in boala, e doar degradare treptata si neputinta...
Nu-i chiar de week-end in sensul de buna-dispozitie, dar tot eram la categoria filmelor care nu stiu sa-si puna in evidenta ideile, asa ca  am zis sa amintesc si de el.

Cum mi-a stricat un critic de film feng shui-ul hermeneutic

Belle de Jour (1967)

TVR2, luni seara, film de arta, ia hai sa vedem ce a facut Luis Buñuel intr-un film care sigur nu contine nici magari putreziti, nici disectie pe ochi, nici alte secvente suprarealist-socante. In cinematografie, Buñuel a avut asupra mea acelasi impact pe care l-au avut la scoala Moartea caprioarei si Puiul, cum ar putea sa-mi fie drag un regizor care m-a traumatizat in halul asta?! Nici prietenul nostru comun, Dali, n-a reusit sa mi-l apropie prea mult. Dar am o slabiciune pentru Catherine Deneuve cea tanara si frumoasa, mi se pare frantuzoaica chic perfecta, numai pentru ea si tot vreau sa vad filmul.
Surpriza-surpriza! In loc de blonda cea nurlie si glaciala, ecranul este acaparat de un nene barbos si logoreic, cam ca zanul de la Banca Transilvania, care incepe sa-mi povesteasca despre film. Nu-i rau, imi zic pastrandu-mi optimismul, interesul unui critic, cand face o recomandare (desi nu stiu daca isi are rostul cand tocmai ma instalasem confortabil sa ma uit la... filmul respectiv, dooh?) e sa te faca sa-l urmaresti, nu? Numai ca nenea incepe sa-mi explice pedant autoritar cum se folosesc ochelarii de cal pe care tocmai mi-i monteaza nonsalant. Priveste intr-o singura directie, aia in care iti spun eu, nu-i asa ca acum intelegi sufletul femeii?! Nu-i asa ca te-ai prins ca eroina din film, cu aspiratiile si dorintele ei conjugale reprimate ce au nevoie de un canal de refulare este reprezentativa pentru sufletul feminin, mistuit de patimi de nemarturisit?!
Ascult si ma enervez. Si atunci cand - in sfarsit! - incepe filmul, imi dau seama ca nu mai pot sa-l privesc independent, sa-mi formez o parere, sa-l diger, pentru ca urmez si bifez cu atentie grila pe care domnul barbos (nu era Mos Craciun) mi-a pus-o in fata. Bifez, strang din dinti si ma enervez! S-a dus toata magia lui Deneuve, s-a dus atmosfera filmului, incepe sa ma sufoce o criza de feminism cand vad cum mi-a dat domnul (un search pe Google imi spune ca se numeste) Laurentiu Damian cu sinecdoca in cap si a transformat un personaj particular intr-o exponenta a speciei femeiesti. Poate nu stiati ca femeia este o "specie", o creatura diferita de barbat... care, adaug eu, eventual traieste pe langa casa omului si se hraneste cu zilele lui :)?!
Dar sa inchei cu prezentarea prezentarii si sa ajung si la film. Séverine (Catherine Deneuve) este casatorita cu Pierre, un medic chirurg, un barbat tandru si chipes ce petrece prea mult timp la spital. Asa ca doamna se plictiseste singura acasa. Daca adaugam abandonului frigiditatea si senzatia de insatisfactie data de viata conjugala, avem ingredientele adulterului. Numai ca Séverine e frigida pentru ca e o nimfomana reprimata, o nevrotica atrasa de latura dirty si violenta a sexului, de fantezii sado-maso. Ca sa si le satisfaca, se angajeaza la un bordel unde devine frumoasa din schimbul de zi, prestand servicii intre orele 14 si 17. Un interlop se indragosteste de ea... si mai departe vedeti daca vreti, ca nu e unul din filmele alea poetice si ermetice ale lui Buñuel, ci unul cat se poate de comercial, ce face schizofrenia digerabila pentru publicul larg. Chiar si incursiunile in mintea lui Séverine, cu referinte evidente la Marchizul de Sade, sunt prozaice, lipsite de elemente fantastice. In ciuda senzualitatii si subiectului, este un film cuminte, nu se apropie nici pe departe de ceea ce avea sa faca Pasolini in Salò, ca sa nu mai zic ca scenele de nuditate sunt inexistente. M-as fi asteptat la mai multa indrazneala din partea unui regizor ce a aratat ca stie sa se joace cu imaginile socante, cu imaginarul si secventele onirice. Dar cred ca filmul asta este o concesie facuta cinematografiei comerciale, material vorbind e cel mai de succes al regizorului.
Pe mine m-a intimidat si m-a enervat suficient recomandarea "avizata" cat sa nu mai stiu ce sa spun. Sa nu se inteleaga ca imi displace sa citesc/urmaresc alte opinii despre filme, prefer sa o fac dupa vizionare, inainte le accept doar din partea unor persoane in care am incredere chiar si atunci cand gusturile sunt diferite. Iar increderea se creeaza printr-o anumita abordare care nici nu iti spuna totul despre film, nici nu incearca sa te dirijeze sau sa te manipuleze afectiv.
Cu toata starea de iritare creata, am (rezi)stat pana la sfarsit, desi am detestat-o pe Séverine in fiecare moment al aparitiei ei pe ecran. Acum insa, zau daca mai stiu sa va spun ce m-a retinut: sa fi fost jocul convigator al actorilor (incepand cu Catherine Deneuve in rolul ipocritei burgheze perverse), tensiunea erotica, curiozitatea de a vedea concluzia aia care sa-mi arate pana unde se intinde, in viziunea domnului Damian, inefabilul feminin sau doar latura mea mistuita de dorintele absconse pe care o inocula prezentarea?!

Outside the box

The Boxtrolls (2014)

Ce ar face un melc fara cochilie, o testoasa fara carapace, un troll fara cutia lui?! I-ar fi imposibil sa supravietuiasca. In cel din urma caz, chiar daca legatura nu este una organica, e aproape la fel de puternica. Cutiile de carton le ofera siguranta micilor locuitori de sub pamant, intr-o lume ce a ales sa  creada ca ei sunt intruchiparea raului, fiintele demonice care, la adapostul noptii, se hranesc cu copii. Cutiile ii ascund vederii celor porniti sa-i extermine, dar ii si definesc, primindu-si numele dupa invelisul protector: sunt Shoe, Fish, Wheels, Clock, Fragile, pentru putin timp il vedem si pe Laika, reamintindu-ne subtil de producatorii filmului, Laika Entertainment. Si mai este Egg, copilul care traieste printre troli, singurul care le cunoaste adevarata natura si faptul ca nu sunt deloc amenintarea pe care prefera sa o lase sa se intrevada de peste zece ani Archibald Snatcher, terminatorul de troli, singura speranta a orasului de a scapa de teroare.

Pentru copii, animatia ofera o poveste simpla a binelui confruntat cu raul, cu personaje caricaturale sau ingenue, cu eroi justitiari, cu ingrediente care sa le fie pe plac, dar si cu secvente care sa-i faca pe unii parinti extrem de precauti sa se indigneze cum le sunt traumatizate odoarele, uitate in restul timpului in fata unor televizoare ce nu se ingrijesc deloc de confortul lor psihic. 

Dincolo de acest palier de receptare, filmuletul este mult mai ambitios si mai reusit, desfasurand tema centrala a persecutiei (sa zicem rasiala) intr-o multime de alte directii legate de identificare si identitate, dependente periculoase, neglijare si singuratate, diferente sociale, prietenie, ambitie, parvenire. Isi incurajeaza spectatorii sa gandeasca in perspectiva, in afara cutiei, chiar daca asta inseamna cateodata sa se expuna goi in fata lumii, inlocuieste "how cute" cu "how creepy", ceea ce pentru mine i-a dat in mare parte farmecul. Sa nu uit, aici apare prima drag queen dintr-un film de animatie si ar fi bine ca la sfarsit sa aveti la indemana o bucatica de branza buna, sigur vi se va face pofta! Fara legatura intre cele doua :).

Pentru privirea de ansamblu si punerea in context, nu ratati secventa de final, de dupa inceperea derularii creditelor, unul din cele mai bune momente ale filmului!

Nu stiu in ce masura va fi apreciat de juriul Oscar, insa daca ar fi vorba strict de animatie, de partea tehnica, Boxtrolls ar merita sa fie marele castigator. Este cea mai buna propunere a anului: un stop motion atent la detalii, viu colorat, ingenios realizat, o atmosfera ce impleteste vizual costumatiile de epoca si steampunkul à la Tim Burton, aerul dark din victorianul oras Cheesebridge cu cel exuberant si vesel de sub pamant, doua lumi aparent ireconciliabile. Excentricii troli, ca personaje, sunt chiar mai simpatici decat minionii din Despicable Me, mai bine individualizati, incepand cu numele pe care le poarta la vedere, pe piept.

Este o delectare nu doar a privirii, dar si un deliciu pentru amatorii de umor britanic ce-si vor aminti probabil de Monty Python. Chiar daca productia e americana, are multi actori englezi, de la Isaac Hempstead Wright, care-i da voce personajului principal (Bran din Game of Thrones) si terminand cu mai cunoscutii Ben Kingsley, Simon Pegg si Nick Frost. Daca aveti chef de o poveste atemporala amuzanta, recomand Boxtrolls. Si daca nu sunteti niste parinti paranoici care evita sa le citeasca odraslelor povesti de Andersen de teama ca vor plange cand moare Degetica ori Soldatelul de plumb, luati-i si pe cei mici, vor avea si ei motive de bucurie si vor invata cate ceva: de exemplu reciclarea, faptul ca orice deseu se poate transforma intr-un obiect creativ...