Din alte timpuri, din timpuri recente

Ismail Kadare - Firmanul orb 

A fost odata ca niciodata... 

Ismail Kadare ma obisnuise in ultima vreme cu romane ancorate in realitatea albaneza a zilelor noastre si a celor nu foarte indepartate. Insa cartea de fata contine cinci nuvele amplasate intr-un timp atat de indepartat incat nu este acela al istoriei, fiindca istoria se bazeaza pe fapte si date, ci e timpul povestirii, al filtrului fictiv suprapus peste cel istoric. Deasupra fundalului realitatilor traite de stramosii sai, Kadare brodeaza intamplari cu o aura magica si cruda, in care coloanele soptesc, visele si chiar privirile sunt confiscate, supusii isi accepta soarta cu resemnare, intr-o atmosfera de perpetua neincredere si asteptare a unei condamnari.

intr-un imperiu... 

Este Imperiul Otoman, cel care cunoaste gloria in momentul cand distruge un alt imperiu, la Constantinopol (Biserica Sfanta Sofia),  este inca in splendoarea puterii sale atunci cand isi pastreaza dominatia printr-o ierarhie bine stabilita, in care nimeni nu isi are locul asigurat, nici chiar sultanul (Furtul somnului imperial, Firmanul orb) ori incepe sa se subrezeasca, sa decada (Adio trecutului, Neamul Hankonatilor). Din acest imperiu a facut parte mult timp si Albania, o tara ce a dat lumii un scriitor la care literatura si politicul merg mana in mana, unde traditiile, culturile si religiile s-au amestecat si au convietuit de secole bune. Privind cat de subversive in raport cu regimul comunist sunt aceste 5 nuvele (mai ales primele patru), nu am putut sa nu ma uit la anul publicarii si sa-l raportez la cel cand autorul a a parasit tara natala. Kadare a plecat in Franta in 1985. Observ ca doar Furtul somnului imperial, care ma asteptam sa fi fost scris inainte de Palatul Viselor (roman cenzurat in 1981 - nici nu se putea altfel - de regimul comunist) si nementionabilul Neamul Hankonatilor apartin epocii de dinaintea plecarii. De ce am spus nementionabil? Pentru ca este o cronica de familie ce ar fi constituit poate un excelent roman amplu, frumos dezvoltat, dar nu i se potriveste deloc aceasta expunere telegrafica. E ca si cum autorul si-ar fi facut o schita si a publicat-o ca atare, desi genul scurt nu e deloc adecvat. Nu apuci sa cunosti personajele ca au si murit, gata, se schimba generatia, printr-o insiruire ambitioasa de fapte ce acopera cam doua secole. Ce roman ar fi scos Pamuk din asta! 

ca daca n-ar fi nu s-ar povesti. 

Formula aceasta, plasata la inceputul povestilor, m-a intrigat o vreme, pana cand am mai crescut si am inteles ca nu este doar o revendicare a realitatii, pretentia de a prezenta rodul imaginatiei ca pe ceva petrecut, ci si o recunoastere a adevarului care se ascunde in spatele basmului, cu personaje mai nuantate insa, nu atat de alb-negru precum cele din povesti, cu fapte inspirate de realitate, cand zmeul poate fi un regim socio-politic, dar plasmuite pentru a implini nevoia de visare, de escapism, de identificare a omului, de pozitionare in raport cu lumea, dar si pentru a putea transmite subtil idei morale, sociale, etice. Vorbind despre totalitarismul altor timpuri, Kadare vorbeste, voalat, despre cel al momentelor traite. Primele patru nuvele, scrise in 1997, 1987, 1984 si 1994 au un punct comun, o atmosfera  de nesiguranta,  in care se traia nu doar pe timpul Imperiului Otoman, cand oricine putea fi mazilit pentru un gest sau un cuvant, ne vorbesc despre permanenta si efemer, vanitatea naturii umane, manifestata de regi si sultani deopotriva, dar si de simplii muritori, insa si despre o istorie ciclica, in care, din dorinta de mai bine, se ajunge de multe ori in acelasi punct, despre confruntarea omului cu puterea.
"Un sentiment cunoscut, uitat oarecum de cativa ani, incepuse sa pluteasca: frica. Era o frica ciudata, complet diferita de temerile de boala, de talhari, de fantome sau de moarte - era frica de stat. Rece, diforma, cetoasa, dar acoperind totul, zi de zi si ora de ora, aceasta a inceput sa prinda in capcana ei sute de mii de oameni.(...) 
Oamenii, deprinsi prin natura lor sa rememmoreze nenorocirile comune, uitasera atmosfera speciala care se creeaza in pragul marilor socuri, paralizia si linistea cumplita din zilele pustii dintre aparitia amenintarii si prima reactie, atunci cand exista speranta ca lucrurile nu sunt adevarate, ca statul ar putea da inapoi, ca totul poate sa dispara ca un vis urat, toate acestea, in loc sa atenueze groaza, o adanceau si mai tare."
Este o carte despre frica difuza si confuza, despre orbire si teroare, uneori exprimate alegoric, alteori direct si moralist, care mi-a placut pe alocuri si pe ansamblu, dar destul de departe de romane. Pe unii scriitori genul scurt ii pune in valoare, pe altii ii restrange. Kadare cred ca este din a doua categorie.

Povestiri de groaza si mister

Octavian Soviany - Casa din Strada Sirenelor 

Pe Octavian Soviany - prozatorul l-am citit mereu cu multa bucurie, mai mare in cazul volumelor Viata lui Kostas Venetis si Moartea lui Siegfried, am si scris pe aici despre ele la vremea lecturii. Acum acea bucurie s-a diluat substantial. Cea mai recenta carte, publicata in urma unei campanii de crowdfunding ca prim titlu al nou infiintatei edituri Hyperliteratura, o crestere frumoasa a revistei online, este o schimbare de directie pe drumul literar al autorului, poate si de aceea mi-a fost putin mai greu sa o diger. Ma obisnuisem cu tiparul eroului damnat, bantuit de propriile-i cosmaruri, imi placea, mi se parea ca e un teren pe care scriitorul stie sa se desfasoare, intr-o imbinare eleganta de romantism de secol XIX cu actualitatea. De data aceasta, isi poarta cititorii pe taramul neverosimilului, al superstitiilor si al macabrului. 

Sub pretextul intalnirii in casa unui pasionat de ocultism, profesorul Faustin, cartea urmeaza lunga traditie - de la O mie si una de nopti la Boccaccio si chiar la Sadoveanu, desi Hanu Ancutei nu este conceput propriu-zis ca un roman - a povestirilor in rama, ce aduna laolalta niste personaje, douasprezece (la inceput) in cazul de fata, fiecare nascut sub un alt semn zodiacal, pentru a le face sa dea glas unui sir de istorii legate de un fir comun puternic, ce are capacitatea de a fascina, de a intriga. Oamenii au avut intotdeauna cu necunoscutul de dincolo de viata o relatie duala, de frica atavica fata de manifestarile si simbolurile mortii, dar si de atractie fata de legendele create in jurul ei. In mine exista insa o voce rationala ce ma impiedica sa le privesc altfel decat ca pe niste povesti generate de misticismul sau iluzia celor incapabili sa-si explice fenomene precum moartea aparenta, o coma in care functiile vitale sunt uneori detectate doar cu aparate performante, sau care cred in farmece, reincarnare, spirite si mesaje transmise in vis.
In ciuda materialismului meu, ce m-a facut sa rezonez ca gandire mai degraba cu pragmaticul (si oarecum antipaticul) Lazar Savoiu, Toma Necredinciosul acestei adunari in general evlavioase, ar fi absurd sa resping o carte doar pentru ca ma poarta in lumea fantasmelor, altfel n-as mai fi inceput (si continuat) sa citesc carti fantastice, SF, poate ca nici realismul magic nu l-as fi inghitit. Componenta de supranatural este uneori un factor puternic de atractie in literatura, depinde cum este inglobata si asimilata.
Daca se mizeaza pe mister, cum face Octavian Soviany aici, mi-ar fi placut sa nu fie unul repetitiv, reluat de mai multe intamplari similare care sa accentueze aceeasi manifestare a lui, sa fie invaluit intr-o anumita atmosfera (imi aduc de aminte cat de frumos vorbea, de exemplu, Mateiu Caragiale, despre lucrurile aflate "sub pecetea tainei"), dar e mai greu cand  autorul isi limiteaza personajele naratoare la o discutie in jurul unei mese ce-si grupeaza interventiile in jurul catorva teme majore.
Desi totul pare sa se desfasoare cam in apropierea zilelor noastre, limbajul mi s-a parut fooarte artificial si livresc (cine mai foloseste in vorbirea curenta "amfitrion", "pretuitor de carti", "a raposa", "pegra cartierului"?). Oamenii normali, cand povestesc despre ceva, nu vorbesc despre "acel orasel balnear" si "un orasel din secuime", ci spun de obicei numele locului; nu fac, atunci cand mentioneaza intr-un context irelevant numele Mariei Tanase, precizarea "regina cantecului romanesc", se presupune ca stim cu totii cine a fost. Unul dintre personaje isi incepe relatarea cu "Va rog doar sa ma ascultati cu ingaduinta, caci eu nu am, ca dumneavoastra, daruri de povestitor". Se pare ca le are, vocea lui nu face deloc nota discordanta cu a celor care nu simt nevoia sa faca mentiunea asta. Iar dialogurile, atunci cand nu sunt  trase de par (de obicei personajul-narator e atat de prins in propria-i povestire incat si-o urmeaza imperturbabil, surd la observatiile celor din jur), au o argumentare indoielnica:
"- Domnilor, ma tem ca dupa moarte nu mai urmeaza nimic, reintram in circuitul etern al materiei - spuse cu glasul sau linistit Pius Branzeica. Stiinta n-a confirmat pana in prezent existenta unui suflet nemuritor, desi admit ca exista fapte greu de explicat deocamdata pe baza datelor si a informatiilor de care dispunem.
- Dar nici n-a infirmat-o - surase sarcastic profesorul Faustin."
Asta e ca argumentul apostolilor anti-vaccinarii, carora atunci cand li se spune ca studiile nu confirma efectele negative ale vaccinului raspund senini ca nici nu le infirma, rasucirea premisei fiind doar un artificiu retoric lipsit de logica. Cum dovedesti inexistenta? Vorba lui John Oliver, continuarea rationamentului e savuroasa, va invit sa-i urmariti comentariul aici, daca nu ati facut-o deja, mai ales ca discutia cu vaccinarea e de actualitate si la noi, nu doar in America.
Revenind la carte, sper doar ca pe viitor sa mai am ocazia sa mai citesc volume de genul celor care au facut pentru mine din Octavian Soviany unul din scriitorii contemporani preferati din literatura romana...

Invatand un pic de engleza cu short stories

Short Stories

Colectia asta a aparut la editura Litera anul trecut, prin vara. Nu stiu daca initial s-a vandut cu vreun ziar, de obicei presa este o sursa de promovare a literaturii, la mine e invers, nu cumpar ziare, pe care le consider o sursa de informare depasita si una de divertisment cu valoare zero, ci carti. Asa ca am achizitionat de la targ intreaga colectie, la jumatate de pret. Ce contine ea? 10 volumase bilingve de cate vreo 100 de pagini fiecare, cu font mai mic sau mai mare, astfel incat sa se incadreze povestirile alese intr-un format al cartilor unitar, si anume: 

1. F. Scott Fitzgerald – Întoarcerea la Babilon / Babylon Revisited
2. Mark Twain – Bancnota de un milion de lire / The £1,000,000 Bank-Note
3. Alice Munro – Chipul / Face
4. Herman Melville – Bartleby, copistul / Bartleby, the Scrivener
5. Edgar Allan Poe – Crimele din Rue Morgue / The Murders in the Rue Morgue
6. James Joyce – Grația divină / Grace
7. Doris Lessing – Bătrânul Șef Mshlanga * Vrăjile nu-s de vânzare / The Old Chief Mshlanga * No Witchcraft for Sale
8. Arthur Conan Doyle – Aventurile lui Sherlock Holmes: Liga Roșcatțlor / The Adventures of Sherlock Holmes: The Red-Headed League
9. Oscar Wilde – Fantoma din Canterville / The Canterville Ghost
10. D.H. Lawrence – Ofițerul prusac / The Prussian Officer

Le-am cumparat din doua motive: mai intai autorii si titlurile propuse, pentru ca numarul celor cunoscute nu-l depasea pe cel al povestirilor necunoscute (mai precis era egal), si chiar si asa multe detalii mi s-au sters din minte; in al doilea rand, engleza mea este medie, unii ar supralicita nivelul prin CV-uri si ar zice ca e "foarte buna". Pot sa ma inteleg cu strainii, inclusiv vorbitori nativi, desi inteleg mult mai bine limba stalcita si fara accent britanic a altor natii, fara momente in care sa ma uit ca bou' si sa dau din cap, pot sa inteleg unde greseste subtitrarea intr-un film si ce jocuri de cuvinte ii scapa, pot sa citesc un articol pe net (nu prea lung, ca il abandonez sau il diagonalizez), dar nu pot sa citesc serios o carte. Registrul literar imi scapa printre circumvolutiunile incarcate de alte vreo 3-4 limbi straine, din care doua clar mai bine stapanite, il gasesc complicat si nu ma stimuleaza suficient cat sa vreau sa aprofundez limba (o sa va povestesc la un moment dat si de "lupta mea" cu norvegiana, sunt inca la volumul I, progresez ca melcul, dar sigur). 

Insa cartile din colectia asta-s minunate, imi ofera exact ce-mi doresc de la engleza: continut bun, partial cunoscut, pagini alternate, fata in fata, in ambele limbi, fara sa fie nevoie de dictionare, texte nu foarte lungi dar interesante, o selectie ce include scriitori reprezentativi ai literaturii anglo-americane, din a doua jumatate a secolului XIX pana la contemporani si o paleta tematica si stilistica vasta. Marturisesc, textele pe care le stiam (Scott Fitzgerald, Twain, Melville, Poe si Oscar Wilde) le-am citit in engleza, aruncand cate un ochi pe pagina de alaturi, sa ma salveze din incurcatura expresiilor si cuvintelor necunoscute, destul de multe, pentru ca limba literara este un pic alta decat cea conversationala. Pe cele necitite inainte, celelalte cinci, le-am citit in romana, sperand ca voi avea vreodata timpul si dedicatia necesare sa reiau colectia cum se cuvine, cu sublinieri, adnotari, traducere. Am observat ca intotdeauna retin mai mult dintr-o limba cand si scriu, nu doar citesc si caut in dictionar. Sau cand ascult (For hjertet er livet enkelt: det slar sa lenge det kan. Sa stopper det - fara legatura, doar ca ma obsedeaza, si-mi continui lupta!). 

Si pentru ca cei cinci amintiti mai sus erau recitiri, o sa ma refer in cele ce urmeaza, pe (foarte) scurt, la ceilalti: Alice Munro e... supralicitata Alice Munro, v-am mai spus ca nu-mi zice absolut nimic autoarea asta, cu dramele ei casnice neinsemnate si seci, ramase sa macine ani de zile in asteptarea a ceva ce nu soseste; ceea ce n-am gasit la ea, mi-a oferit D.H. Lawrence, intr-o povestire despre pierderea inocentei si puritatii, o succesiune de momente si stari ce duce insa catre o izbucnire cu talc si sens; Joyce in continuare nu-mi place, nici pe spatii mici (si nu pretind ca as fi citit Ulise, probabil nici nu o voi face vreodata) dar nu-i neg talentul de a vorbi despre lucrurile neinsemnate, spre deosebire de doamna sus-amintita; Conan Doyle ma amuza de fiecare data, pentru ca are grija sa nu-ti dea indicii inainte de a le afla protagonistii, altfel ai risca sa le descoperi si sa nu ti se mai para Sherlock atat de Sherlock. Ce mi-au placut mult au fost cele doua povestiri ale lui Doris Lessing, din care citisem pana acum doar Al cincilea copil. Vreau mai multe carti plasate in acel spatiu african magic ce i-a marcat anii de formare.
Indiferent de preferintele personale, citindu-le unul dupa altul, aceste 10 volume ofera o schimbare de planuri, de epoci si de atmosfera bine dozata, trecand de la fantastic la concretul trait, de la fascinatia altor timpuri la spectacolul oferit de mintea umana, de la limbajul atent slefuit la cel plin de artificii.
Si, mai ales, avem ocazia sa vedem la lucru traducatorii de literatura, solutiile propuse, configurarea topicii, modul in care uneori aleg sa dea un alt ritm frazei, sa fragmenteze si sa puna accentul in structura semantica putin diferit, inlocuind virgulele cu punctele, sa schimbe ritmul textului si sa adapteze sintagmele transformandu-le in altele, mai familiare cititorului roman.
Pe ansamblu, o lectura nu doar placuta, ci si instructiva!

Universul sanselor infinite

Who Am I - Kein System ist Sicher (2014)

Pentru cei carora le-a placut serialul Mr. Robot, filmul asta este de neratat. Iar cei care nu au vazut serialul si ezita sa o faca, ar putea sa inceapa cu filmul. Ar respecta cronologia aparitiei si ar putea sa capete o idee daca subiectul / genul cyber-thriller ar fi pe placul lor. Similitudinile sunt atat de mari incat suspectez ca creatorii serialului s-au inspirat destul de abundent din creatia lui Baran bo Odar. 

Totul porneste de la dorinta unui pusti de a avea o super-putere. De fapt, el are deja una, este invizibil pentru cei din jur, care nu-i dau atentie. Tatal l-a parasit la nastere, mama s-a sinucis cand el avea 8 ani si a ramas in grija bunicii. Pe masura ce anii trec, Benjamin descopera hacking-ul, spatiul virtual unde poti sa adopti identitatea dorita. Mai mult, pasiunea aceasta ii aduce si un grup de prieteni care-i satisfac nevoia de incluziune dupa care tanjise pana atunci, sentimentul de a fi parte din ceva mult mai important si mai puternic. Cei patru hotarasc sa-si spuna CLAY (Clowns Laughing at You) si pornesc de jos, cu atacuri care nu produc pagube reale, ci doar de imagine, genul acela de infractiuni inofensive pe care am vrea cu totii la un moment dat sa le comitem, cum ar fi sa scrii pe sediul unei companii farmaceutice "we kill animals". Ridiculizeaza lumea politica si financiara, incep sa se devina cunoscuti si, pe masura ce vizibilitatea lor ca grup creste, intra in competitie cu alte grupari si ambitia de a-si depasi permanent limitele ajunge sa le creeze foloase personale, dar si prejudicii celor afectati. Ghidandu-se dupa principii precum "nici un sistem nu e sigur" si "aspira spre imposibil", se hotarasc sa dea o lovitura importanta, care sa le asigure recunoasterea in randul hackerilor. Dar lucrurile se complica si, dintr-o data, tanarul invizibil pana atunci devine extrem de vizibil si foarte cautat, atat de mafia rusa cat si de politia cibernetica... 

Ca si Mr. Robot, este un film anti-establishment, unde masca e un accesoriu nelipsit, insa similitudinile nu se opresc aici. Benjamin are mai mult din Elliot, de fapt invers, serialul american preia suficiente detalii din filmul german pentru a ma face sa cred ca nu este vorba doar de coincidente. Asa cum si filmul german preia cate ceva din Matrix si de la Christopher Nolan si, de teama de a nu oferi un spoiler prea mare, nu spun decat ca Ben are pe perete in camera un poster cu Fight Club. 

Poate ca initiatii intr-ale softurilor vor gasi pe-acolo momente la care sa aiba indoieli, nu stiu, dar eu, care nu am intrat niciodata prea mult in hatisurile informatice, am apreciat metafora accesibila a conflictului din spatiul virtual, intalnirea dintre hackerii rivali intr-un fel de matrix simbolizat printr-un vagon de metrou, lumea subterana, gaselnita ce a facut totul mai prietenos si mai compatibil cu nivelul meu de cunostinte in domeniu, apropiat de genunchiul broastei. Mi-a placut si modul in care evolueaza relatiile dintre personaje, ca sa nu mai zic de final, cu un dublu twist!
Daca aveti rabdare cu prima jumatate de ora, cea de constructie, nu veti regreta. Evenimentele incep sa se inlantuie rapid, intr-un ritm ce pune mai mult accentul pe latura umana, pe social engineering, pe iluzie si manipularea mintii, mai putin pe cea tehnica, menita sa epateze necunoscatorii si sa-i piarda in miezul intamplarilor. Sfarsitul este accelerat, plin de imprevizibilul intorsaturilor de situatie, cu focuri de artificii, in stilul filmelor americane. Insa nu face decat sa desavarseasca iluzia, sa te faca si pe tine, spectatorul, victima acestei inginerii sociale, dar tocmai prin asta magia data de pelicula functioneaza pana la capat si nu iti da timp sa-ti pui intrebari prea multe asupra verosimilului situatiilor.
Acum, ce am inteles eu din filmul asta, in privinta hackerilor:
- ca sunt de mai multe tipuri, unii o fac pentru glorie si consacrare, altii, precum cei care tot bombardeaza serverele cu atacuri ransomware in ultima vreme, pentru bani; adevaratii pasionati cred ca sunt cei dintai;
- ca pentru a fi un hacker bun de multe ori nu este suficient sa stai ascuns in spatele unui calculator, ci trebuie sa desfasori si "munca de teren";
- ca si skill-urile sociale sunt uneori foarte importante, nu e de ajuns sa te pricepi la programare si alte detalii tehnice; 
- ca si nemtii reusesc uneori sa faca filme americane :).

Pustiul sovietic

Ludmila Ulitkaia - Imago

Cu siguranta, este cea mai buna carte a scriitoarei pe care am citit-o pana acum. Nu sunt chiar atat de multe (punctele mele de referinta fiind Minciunile femeilor,  Fetitele. Rude sarmane si Medeea si copiii ei), insa este prima care-mi atinge pragul de entuziasm. O carte plasata intre doua repere importante ale vietii ruse, moartea unui dictator ("A murit tiranul. A murit titanul. O creatura dintr-o specie foarte veche, iesita din lumea subpamanteana, un monstru cu o suta de brate si o suta de capete. Cu mustati.") si aceea a unui poet ("In noaptea aceea poetul a murit."), ce cuprinde aproape o jumatate de secol de istorie sovietica. 

Pe fundalul ei cresc si se formeaza trei prieteni, pe care ii cunoastem din timpul scolii: Ilia, pasionat de fotografie si implicat apoi in propagarea literaturii clandestine, sensibilul Sania, cel ce visa sa devina muzician si Miha, indragostit de literatura. Alianta lor, Trianonul, se bazeaza la inceput pe diferenta, pe faptul ca ies din comun fata de ceilalti, prin trasaturile delicate, parul rosu sau inaltime. Au norocul (sau nenorocul, date fiind vremurile in care traiesc) sa intalneasca un profesor de literatura ce avea sa le transmita dragostea pentru lectura si sa-i conduca in plimbari prin Moscova, dezvaluindu-le un oras mai putin conoscut, cel marcat de urmele si de spiritul marilor scriitori din trecut. El le calauzeste pasii in incercarea de a-i ajuta la trezirea constiintei, pentru a evolua de la stadiul larvar la acela al unei fiinte complete, si le determina drumul in viata. Caci cei trei, cu totii, vor alege arta, sub o forma sau alta, ca mod de evadare din griul sovietic. Cand cuvintele sunt inabusite, fiecare isi creeaza propria forma de exprimare, de umplere a spatiului gol din viata, o forma de supravietuire si rezistenta gasita dupa indelungi cautari si zbateri, asa cum si profesorul facuse candva, la randul sau: 

"Nu gasea ce cauta. Descoperi insa o expresie valoroasa la Tolstoi, care numea aceasta perioada chinuitoare "pustiul adolescentei". Era mai aproape de ceea ce observa la elevii lui zburliti si dezorientati. Era momentul cand parea ca au pierdut tot ce acumulasera inainte si ca isi incep viata de la zero. Si se vedea ca nu toti reuseau sa iasa din pustiul asta, o mare parte dintre ei ramanand acolo pentru totdeauna."

Nu este doar un roman-fresca al unei societati complexe, in care ni se perinda prin fata ochilor vieti, nasteri, morti, casatorii, divorturi, inmormantari, despartiri si regasiri, exiluri, intorsaturi de situatie, ci si o revizitare a literaturii ruse, de la Tolstoi la Pasternak si Erofeev, a istoriei comunismului si samizdatului din URSS, un roman enciclopedic ce ne poarta din case fastuoase ori garsoniere modeste si cocioabe pana in birourile KGB-ului si aproape ca isi pierde eroii din vedere atunci cand trec granita.
Cu mana sigura, autoarea ne poarta din povestea unui personaj in cea a altuia, dintr-un mediu in altul, fara sincope, fluent, usor de urmarit, intr-un roman unitar, ce inglobeaza multe povestiri individuale, unde fiecare personaj trezeste curiozitatea si nu exista parti plictisitoare, de umplutura. Avem anticipari, incursiuni in viitor si reveniri asupra evenimentelor in trecut, corelatii si intersectari ale eroilor, intre ei si cu puterea, intalniri nefaste sau providentiale. Este o carte plina, bine construita, care se citeste cu sufletul la gura, ca un roman de dragoste si de groaza in acelasi timp, al unei jumatati de secol in care istoria isi poarta traitorii in vartejul sau. Are intamplari ce se tes frumos, are personaje atent sondate, atat de vii si de umane in manifestarile si trairile lor, are un ritm ce te face sa nici nu-ti dai seama cand inghiti paginile, cand ai trecut din istoria lui Ilia in cea a lui Sania, apoi in cele ale altor eroi si eroine cu care drumurile li se intersecteaza sau nu, toate fiind tratate si puse la locul lor in carte cu o usurinta narativa de invidiat.
Tot drumul acesta in zigzag prin viata ii da romanului un ritm alert, ca si cum mai multe lumini ar straluci intr-o noapta ce se coboara pe fundalul moscovit, luminitele acelor spirite ce nu au incetat sa creada in adevar si sa caute moduri de a-l exprima. Sunt duse mai departe de prieteni, de copii, avem chiar si un caine disident, pe nume Hera, sunt acele sclipiri ce dau chip rezistentei in fata totalitarismului, multe chipuri, fiecare cu istoria sa auxiliara, incat ajungi sa nici nu mai stii cine este personaj principal sau secundar. De parca ar mai conta... Sunt oamenii care inteleg ca exista mai multe adevaruri si mai multe raspunsuri la aceeasi intrebare, de la copilul entuziast ce se confrunta cu moartea in noaptea de dupa decesul lui Stalin, noaptea primului sau fotoreportaj, pana la medicul psihiatru care, incercand sa protejeze un pacient, detinut politic, il arunca si mai mult in ghearele torturii.
Si tot acest maraton narativ pe care il sustine Ulitkaia aici ne arata cate destine au fost schimbate, curmate, indreptate spre calea exilului, tot atatea cate istorii personale descopera in fata privirii cititorului. Nu stiu altii cum sunt, dar eu i-am sorbit cuvintele, fara sa ma impiedic de introducerea unor personaje noi, aparute in carte din senin, pentru ca am inteles ca nu este un roman clasic, ce-si urmareste liniar eroii, ci o panorama, ca si cum autoarea ar privi printr-o lupa locuitorii Moscovei si, din cand in cand, ar analiza mai de aproape cate unul, pana cand ii va fi aflat toate tainele, sau poate atentia ii este distrasa de altul, pentru a reveni apoi la cel dintai. E mai putin important atata timp cat firul comun exista, este puternic, se manifesta prin vocile si actiunile personajelor, prezente efemere sau constante, se unifica intr-un strigat de revolta, ce incearca sa reziste, sa iasa din acel "pustiu" despre care vorbea Tolstoi, de data asta fiind cel al unei intregi natiuni.
Ma gandesc daca este intamplator faptul ca actiunea se termina in 1996, anul cand Putin si-a inceput cariera politica la Moscova, intr-o noua ascensiune a sovietizarii, una presarata cu victime ce au indraznit sa ridice glasul impotriva sa, una ce va produce, poate, un nou samizdat. Cine stie?! Traim vremuri interesante, din toate partile, si nu mi-as fi dorit deloc asta.