Distante

Jhumpa Lahiri - Distanta dintre noi

La  inceput au fost doi frati care semanau fizic, dar erau foarte diferiti ca temperament: Udogan, fratele mai mic, curios, rebel, incapatanat, curajos, impulsiv; Subhash, fratele mai mare cu un an, mai linistit,  echilibrat si prudent. Au crescut in Calcutta anilor '60 iar Udogan a fost cuprins de inflacararea comunista ce a animat revoltele studentesti radicale, considerand sistemul de invatamant depasit si inadecvat realitatilor tarii, capabil doar sa scoata pe banda absolventi supracalificati fara locuri de munca. 1968 a avut si in India acelasi rasunet ca si in vestul Europei. Dar pentru Udogan era doar inceputul. Din dorinta de a contribui la schimbare, devenise membru al miscarii naxalite, cea a comunistilor radicali, sustinatori ai maoismului. Cand li se ofera ocazia de a pleca in strainatate pentru a-si continua studiile, Subhash se duce in America cu o bursa doctorala in chimie marina, iar Udogan alege sa nu-l urmeze.
Angajamentul politic duce la prima lor distantare fizica, dar si sufleteasca. Vor urma multe altele, pentru ca toata cartea sta sub semnul distantelor: a celor dintre cutumele civilizatiei indiene si occidentale (dezradacinarea este tema favorita a scriitoarei, ea insasi emigranta, care i-a adus premiul Pulitzer pentru volumul Interpret de maladii), dintre viata si moarte, dintre partenerii unei casnicii, din sufletul parintilor cu doi copii, cand prezenta unuia ajunge sa amplifice pierderea celuilalt, ori din sufletul unui fiu, intre el cel de aici si el cel de acolo, dintre oameni care se intalnesc si se indeparteaza treptat unul de celalalt, dintre copii si parinti incapabili sa-i iubeasca. Chiar si naratiunea alege distanta, fiind expusa la persoana a III-a.
Raman prezente temele predilecte ale autoarei, identitatea mai ales, osciland intre Orient si Occident, senzatia ca foloseste uneori condimente exotice, asemanatoare cu ale lui Rushdie - pliculetul literar de garam masala - insa imi place ca nu se repeta prea mult, isi pastreaza amprenta personala adaptand-o unor situatii noi si facandu-ne partasi la alte epoci si realitati ale Indiei. Acum mizeaza pe acea parte absenta fara de care un individ nu se poate considera implinit, pe motivul dublului. Despre miscarea naxalita nu stiam nimic, iata cum o carte de literatura m-a trimis discret la Wikipedia. Nu stiam nici despre viata din India anilor '70 si romanul mi-a reinviat-o. In ciuda tonului intimist, a unei sensibilitati feminine ce-si pune amprenta asupra personajelor si are pe alocuri o tenta cheesy, indianca asta imi place cum scrie. Si pentru ceea ce alege sa ne arate dintr-o lume pe care a cunoscut-o direct, si pentru atmosfera incarcata de o nefericire permanenta din care transpar  surprinzator optimismul si vitalitatea, si pentru povestirea propriu-zisa. E una din cartile alea oneste, lipsite de ambiguitati si simboluri ascunse de care m-am bucurat, desi le prefer in general pe care ma stimueaza si ma cheama pe carari literare noi. Ai senzatia ca autoarea nu si-a dat deloc silinta sa-si infloreasca stilul si s-a bazat strict pe subiect: "Am o poveste interesanta, vrei sa ti-o spun?" Si a inceput. Aproape 500 de pagini mai tarziu, cand s-a terminat, m-a lasat cu un sentiment de satisfactie, de bucurie a timpului petrecut in compania ei. Abia pe urma m-am gandit ca personajele erau cam simpliste si nu foarte credibile, ingrosate, ca povestea era un déjà-vu artificial, ca... Dar ce mai conta?! M-am bucurat de companie, desi e sub Interpretul de maladii. Uneori povestirile au avantajul ideii expuse succint, nu silesc un autor sa o dilueze, cum face romanul.
Ma gandeam sa aleg un citat. Am cautat un pasaj mai atragator. Unele erau prea revelatoare si nu-mi plac spoilerele, nici in filme, nici in carti, chiar si atunci cand nu actiunea este partea cea mai interesanta, altele erau nesemnificative scoase din context, altele mi se pareau ca nu dovedesc nimic... Mai bine nu! Va spun doar ca e o carte care curge usor si lin, deloc complicata ca scriere si aproape lineara ca fir epic, in ciuda flashback-urilor intercalate, cu impact emotional, cu un fundal politic interesant, cu detalii colorate (inclusiv unele ciripitoare, care mi-au gadilat pasiunea ornitologica, descrieri de pasari din India si America) ce au creat o atmosfera care pentru mine a contat mai mult decat firul principal construit de un triunghi amoros, derulat pe o coloana sonora in surdina demna de Radio Bollywood.

Gangsterii din Boston

Black Mass (2015)

True story Oscar bait! Nu povestea in sine, lipsita de stralucire, a prieteniei dintre un cap al mafiei si un ofiter FBI, cat interpretarea pentru care Johnny Depp (da, el este pe afis, in caz ca nu l-ati recunoscut) ar merita o nominalizare la Oscarul de anul viitor. E drept ca as fi avut nevoie de ceva mai mult ca sa-l consider un favorit personal (probabil ca un impact mai mare al filmului ar fi avut un cuvant greu de spus, dar sezonul de pescuit favoriti si pronosticuri cu care ma amuz anual abia s-a deschis), insa m-a surprins placut. Depp de aici e departe, intr-un sens bun, de rolurile acceptate in ultimii vreo 10 ani doar pentru a se distra. Daca ma gandesc bine, de la Secret Window nu l-am mai vazut jucand ceva serios si asta era acum vreo 11 ani. Serios, dar nu nememorabil, ala memorabil era Gilbert Grape, in '93, pe vremea cand Leo al Caprei in rol de copil cu handicap incepea sa planga dupa Oscar si de-atunci nu s-a mai oprit din suspinat. 

Depp este aici James Bulger, un tip care facea legea in Boston prin anii '70-'80. Detinea controlul  asupra pietei negre de arme si droguri si asupra FBI-ului local, fiind prieten din copilarie cu John Connolly, nu autorul de carti politiste, ci agentul FBI care i-a acoperit multi ani afacerile murdare sub pretextul eliminarii dusmanului comun, mafia italiana. Alianta dintre cei doi i-a permis lui Bulger ani buni sa-si vada linistit de treburile necurate.

Filmul este slefuit vizual, Depp face un rol mare daaar... atat! Din pacate pentru el si pentru regizorul Scott Cooper, ori biografia personajului ales nu a fost destul de ofertanta, ori scenariul nu a stiut cum sa apropie privitorului aceasta "poveste de viata" ce sfarseste in plictiseala. Nu se distinge cu nimic de productia de filme mediocre, e departe de stralucirea unui Godfather, nu inspira o personalitate puternica, in ciuda privirii de gheata a lui Depp, a zambetului ce nu prevesteste nimic bun, a racelii pe care o emana si, probabil, o transfera intregului film, creand acea zona de detasare imposibil de strapuns. Poate pentru ca nu a fost suficient pus in valoare. Imaginea gangsterului fara scrupule ajunge sa se amestece printre celelalte personaje, sa devina una oarecare, eclipsata de cea a framantarilor lui Connolly (Joel Edgerton) si de aparitiile lui Billy (Benedict Cumberbatch), fratele senator ce-si doreste sa stea cat mai departe de afacerile necurate ale celor doi.
Atitudine asta e contrazisa de interpretare si nimic nu se leaga. Scenariul ne aduce in fata un infractor banal, ca multi altii, insa Depp isi propune sa-l faca unic. Desi da senzatia unui film care se doreste linear, cu o structura narativa, constati ca ea ii cam lipseste, ca nu este tocmai un film povestibil si, in afara de ce v-am spus mai sus si de vreo doua scene care incearca sa explice neconvingator transformarea lui Bulger intr-un criminal fara scrupule, nu prea ai de ce te lega. Moare un copil?! Ok, mergem mai departe, fara nici o emotie, fara nici o implicare, nici un fel de incadrare a intamplarii in peisaj, de incercare de construire a unei relatii afective intre spectatori si film.
Chiar nu-mi dau seama de ce s-a facut Black Mass. Ok, film de consum fara pretentii, dar intr-un film cu gangsteri ai nevoie de un fir, de un scenariu coerent, fluent ce-si construieste personajele inainte de a le lichida, sa te ajute sa simti suspansul scenelor de actiune, nu de spatii goale, episoade de asasinari ale unora pe care abia i-ai vazut pe ecran si nu te intereseaza ce se intampla cu ei, dimpotriva, rasufli usurat ca au mai omorat pe unu' de care tot nu-ti mai aduceai bine aminte cine era si de ce trecea prin cadru. Ar fi chiar amuzant sa ia Depp un Oscar cu un film atat de prost si probabil l-ar deprima iremediabil pe Di Caprio. Nu cred ca se va intampla.
Domnule Scott Cooper, domnilor aia patru scenaristi, dati-va la o parte, faceti loc, se pregateste un Irishman la care presimt ca va trebui sa luati notite: taticu' vostru Scorsese isi uneste fortele cu De Niro, Pacino si Pesci si atunci sa vedeti mafie si gangsteri!

Chemarea sirenelor

Kurt Vonnegut - Sirenele de pe Titan

La fiecare 59 de zile, navigatorul spatial Winston Nils Rumfoord se materializeaza impreuna cu cainele sau acasa, pe Pamant. Pe Mercur, aparitia lui are loc mai des. Pe Marte, mai rar. Cum a fost posibil acest lucru? Cei doi au trecut cu naveta printr-un infundibul cronosinclastic. 

""Crono" (kro-no) inseamna timp. "Sinclastic"(sin-clas-stik) inseamna curbat in acelasi sens in toate directiile, precum coaja unei portocale. "Infundibulum"(in-fun-di-bu-lum) este un cuvant in limba latina, prin care romanii de pe vremea lui Iulius Cezar sau a lui Nero desemnau o palnie."

Altfel spus, pentru Winston intreg sistemul nostru solar devine o portocala, avand ca poli Soarele si Titan, satelitul lui Saturn. Nimic din miezul ei zemos, din spatiu si timp, nu-i este necunoscut. 

Acasa a ramas o sotie discreta, ce nu lasa in rapoartele concise sa se inteleaga nimic altceva decat ca starea sotului este "buna" si ca poate vedea cu claritate in trecut si in viitor. Refuza prezenta martorilor la materializare, desi tot felul de gura-casca se aduna la momentul aparitiei pe langa zidurile inalte si impenetrabile ale proprietatii iar savantii si-ar dori sa poata vedea de aproape fenomenul.
In toata aceasta izolare, convocarea celui mai bogat om de pe planeta, Malachi Constant, printr-un bilet in care Beatrice Rumfoord il instiinteaza ca sotul ei va avea sa-i comunice niste informatii importante si insista sa fie punctual, trezeste curiozitatea cititorilor. Dezvaluirile din viitor ale calatorului prin spatiu par imposibile pentru barbatul cu o avere cladita pe spaculatiile bursiere bazate pe Biblie ale tatalui sau, mai ales ca Malachi e un individ afemeiat si vicios, ale carui betii interminabile un fel de Hangover la puterea a saptea, il fac sa nu mai stie a doua zi sau dupa cateva zeci de zile, cand isi revine, pe unde si-a pierdut bunurile. Dupa una din ele, la putin timp de la profetiile lui Rumfoord, Malachi afla ca si-a oferit toate sondele prostituatelor si s-a casatorit cu o necunoscuta in Mexic, ca bursa s-a prabusit si acum este falit. E momentul cand ceea ce i-a fost prezis incepe sa se implineasca si, de aici, un intreg sir de intamplari ne vor purta pe Marte, Mercur, inapoi pe Pamant, apoi pe Titan si iar pe Pamant, in propriul nostru infundibul literar in care autorul ne da branci cu atata gratie. 

Desi este doar al doilea sau roman, Vonnegut isi arata din plin talentul de a jongla cu instrumentele satirei, de a-si folosi fantezia si ironia in slujba parabolei si a ascunde in fiecare fraza sageti indreptate spre viciile societatii, aceleasi atunci ca si acum: usurinta cu care multimile se dedica adoratiei zeilor prefabricati, viata militara ce-si spala armatele pe creier, istoria ciclica a cauzelor si efectelor ce devin propriile cauze, kitch-ul devenit emblema artistica, sistemul economic si birocratia. Iata, de exemplu, la ce e buna hartogaria, cu cat mai multa, cu atat mai utila:
"Domnule Constant, in clipa asta sunteti la fel de usor de urmarit pentru Serviciul Fiscal Intern ca orice om care vinde mere si pere la colt de strada. Dar imaginati-va cat de dificil le-ar fi sa va controleze daca ati detine un intreg imobil de birouri, care sa geama de sus pana jos de functionari, oameni care obisnuiesc sa rataceasca lucrurile si sa utilizeze formulare gresite, sa creeze alte noi formulare si sa pretinda totul in cinci exemplare, care sa inteleaga, poate, o treime din ce li se spune, care sa aiba obiceiul de a oferi raspunsuri derutante pentru a castiga timpul necesar de gandire, care sa ia decizii numai atunci cand li se forteaza mana si apoi sa-si acopere urmele, care sa faca greseli absolut cinstite in adunare si scadere, care sa convoace sedinte ori de cate ori se simt singuri, care sa scrie memorii ori de cate ori se simt lipsiti de dragoste, oameni care sa nu arunce niciodata nimic decat daca s-ar teme sa fie dati afara din serviciu. Un singur functionar, daca este suficient de energic si de nervos, e in stare sa creeze pe an o tona de hartoage lipsite de orice sens pentru Serviciul Fiscal Intern spre a fi examinate. In sediul companiei Magnum Opus, ii vom angaja cu miile!"
In ciuda tuturor viziunilor sumbre, am citit cartea cu speranta si nu m-am putut desprinde total de lumea reala, cu Vonnegut nu ai cum! Si cand te trimite la capatul Sistemului Solar, tot acasa ramai ancorat cumva. Am preferat sa vad in autodistrugerea societatii martiene, cu toata precaritatea armatei sale, pe aceea a terorii, ce poate uni ca niciodata pana acum natiunile pamantene, de la europeni si americani pana la chinezi si rusi, impreuna intr-un conflict care, atunci cand se va incheia, ii va aduce poate umanitatii mai multa intelepciune si armonie.
Povestindu-ne despre civilizatii indepartate, Vonnegut ne povesteste despre noi. Iar eroul picaresc modern care strabate timpul si spatiul, Rumfoord, este o combinatie intre Usbek, filozoful persan al lui Montesquieu, si familia Lutèce din jocul cu cel mai misto story pe care il stiu, Bioshock Infinite, calatori prin spatiu-timp ce au acces la intreaga istorie, pentru ca ceea ce se va intampla s-a intamplat deja si singura diferenta dintre trecut si prezent este doar una semantica. Si iata cum i-am gasit acum jocului una dintre sursele de inspiratie, asa cum a fost partial si pentru Ghidul autostopistului galactic. Multe lucruri pornesc de la Vonnegut, aproape ca-mi vine sa ma gandesc ca el insusi a fost un calator in timp si spatiu, ce i-a oferit o viziune a ansamblului, la prima vedere cinica si lipsita de iluzii, dar atat de umana si expusa cu umor si ingeniozitate.
Sirenele de pe Titan are tot ce vreti: SF, satira, filozofie, eroi picaresti, grotesti, naivi, plini de umanitate sau de ambitii, intr-o combinatie ce-si gaseste un ton amuzant si relaxarea de a vorbi la fel despre maruntisuri si lucrurile grave, de la reprosuri casnice, existente pana si intre oameni care nu se vad decat o ora la fiecare doua luni, pana la paradoxuri, intrebari si valori fundamentale ale omenirii. Mi-ar placea sa auziti si voi cantecul amagitor si ademenitor de sirena, sa va atraga in aceasta carte ca sa va poarte pana pe Titan si inapoi. Cu cat ne indepartam mai mult de lumea noastra mica si reala, scufundandu-ne in imensitatea cosmosului, intelegem ca suntem prea marunti si avem prea putin timp ca sa-l consumam cu orgolii, certandu-ne al cui zeu e mai smecher si a cui religie e mai dreapta, cine insfaca un ciolan mai consistent la masa puterii ori stresandu-ne cu alte futilitati si zadarnicii... Si ne putem indeparta sau refugia departe de ea, fiind aici si altundeva, in acelasi timp si in toate timpurile, daca nu fizic, cel putin prin astfel de carti.

Trecerea prin lume a unei familii finlandeze

Frans Eemil Sillanpaa - Silja

Sillanpaa (puneti in minte punctuletele alea multe, cate doua pe fiecare a de la sfarsit) mi-a dat in acest roman senzatia unui Rebreanu cu pronuntate accente  romantice. Publicat in 1931, isi plaseaza actiunea la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. Mai precis, merge pana in 1918, in timpul Razboiului Civil ce a urmat dezlipirii de Imperiul Rus, cand Rosiii, sustinuti de Uniunea Sovietica, s-au luptat cu Albii, intariti cu un contingent al armatei germane. Din fericire pentru ei, Albii au iesit castigatori si astfel Finlanda a intrat sub sfera de influenta nemteasca si n-a devenit republica sovietica socialista. Asta este insa istoria mare, care pe eroii nostri nu prea-i intereseaza, decat in masura in care le afecteaza traiul de zi cu zi, si oricum se va intampla mult mai tarziu, cand Silja se apropie de sfarsitul vietii. 

Romanul debuteaza cu moartea eroinei, la 20 de ani, dupa cum citim chiar pe prima pagina, intr-o fraza ce poarta atat de clar imprimata patina timpurilor romantice ale literaturii: 

"In ultimele clipe ale vietii, fata avu parte de farmecul neasemuit al singuratatii. Si cum cugetul ei ramasese treaz pana la capat - asa se intampla cu bolnavii de piept -, singuratatea aceasta sarbatoreasca era ca un leac tamaduitor al vietii ei sufletesti, atat de chinuite. Fusese o singuratate parelnica, fiindca in jur avusese tovarasi foarte binevoitori, desi lipsiti de grai, insa cu atat mai credinciosi. Soarele care-i inveselea odaita, ciripitul randunelelor cuibarite in tinda erau pentru simturile ei ascutite un prilej de cugetari limpezi si fericite. Chipurile inspaimantatoare ale mortii ramasesera departe, bolnava nu simti deloc ca ceea ce se apropia de ea atunci era chiar moartea, despre care auzise vorbindu-se atat de des. Moartea o rapi cand minunatiile firii erau in culmea gingasiei si a puterii lor. Aceasta se intampla in zori, la ceasurile cinci, in clipa care apartine doar soarelui si randunicilor. Ziua ce se nastea era o zi de duminica, si nimic nu-i stirbise inca neprihanirea. "

Ca sa ajungem la aceasta tanara aflata pe patul mortii, ne intoarcem in timp vreo 30 de ani, pana in momentul cand Kustaa, tatal fetei, se casatoreste impotriva vointei familiei cu Hilma, o servitoare, asa cum insusi autorul a facut-o cu cea care avea sa-i nasca opt copii. In Finlanda rurala de la sfarsitul secolului XIX, detinerea unei ferme aducea prestigiu in comunitatea sateasca,  un prestigiu usor de stirbit prin casatoria cu o femeie de conditie sociala inferioara. Relatia celor doi incepe treptat sa se subrezeasca sub presiunea grijilor vietii de zi cu zi dar si a contratimpilor, a gandurilor carora nu li se da glas si raman sa macine, cauzand o instrainare treptata. Kustaa se simte coplesit sa descopere ca nu si-a luat doar o sotie, ci o intreaga familie pe cap, cu lipsurile si nevoile ei, asa ca ajunge sa priveasca de-a dreptul cu usurare nasterea unui copil mort. 

Este doar inceputul ruinei, ce continua lent pana cand Silja, ultima reprezentanta a familiei candva instarite, devine servitoare. Existenta ei pare sa se desfasoare intr-o ceata ce-i sterge din memorie evenimentele importante (in general triste, mortile celor dragi), pentru a pastra o senzatie de moment, cum ar fi reflectarea soarelui intr-o oglinda sau troznetul ghetii topindu-se. In peisajul rural in care-si duce traiul inocent, Silja are "o soarta zbuciumata", cum se subintituleaza romanul, de care fie nu pare sa fie constienta, fie o accepta cu resemnare si cu sentimentul fatalitatii, in timp ce continua sa viseze la marea dragoste, ca orice adolescenta. 

Este reconfortant din cand in cand, in doze mici, sa gasesc un scriitor ce impleteste idilicul pasunist romantic cu realismul si asprimea lumii fizice satesti, deloc prietenoasa, poezia naturii cu limba ascutita a satului, gata sa condamne pe nedrept orice intuieste ca s-ar ascunde dincolo de peretii caselor, ratiunea si instinctul. Daca aminteam de Rebreanu la inceput, am facut-o pentru ca Sillanpaa are aceeasi abordare intelectuala a lumii satului, in care proprietarea confera individului valoare adaugata, aceeasi privire detasata si obiectiva.  Pe alocuri,  viziunea asta pare sa-i faca un deserviciu, sau asa am perceput eu. Pentru ca aceasta distanta pe care o pune intre el, naratorul, si personaje transforma incercarea de a accentua trairea individuala unica in detasarea data de repetabilitatea unui ciclu reluat de atatea si atatea familii, intr-o lipsa de empatie cu subiectul sau.
Cartea m-a lasat cu o nedumerire: daca in 1939 rusii nu ar fi invadat Finlanda, ar mai fi luat acest scriitor premiul Nobel? Si ma tem ca intrebarea s-a tot perpetuat in timp, periodic, pana in zilele noastre: daca in 2015 Bielorusia nu ar fi fost ultima dictatura din Europa, Svetlana Alexievici ar mai fi luat premiul Nobel? Nu am citit, poate femeia scrie bine, incisiv, cum spune juriul, "a monument to suffering and courage in our time", dar mi se pare trist, oricat de minunate si politic corecte ar fi intentiile, ca un premiu acordat literaturii sa fie decernat de prea multe ori ca "premiu pentru dizidenta", de data asta unei autoare mai cunoscute pentru lucrari de non-fictiune. Nu stiu, e ca si cum ai da Oscarul pentru cel mai bun film artistic unui documentar...
Timpul va vorbi pentru Alexievici, asa cum a facut-o si pentru Sillanpaa, daca a fost doar o conjunctura favorabila.  La vreo 80 de ani de la decernare, ne dezvaluie acum un nume poate mai cunoscut printre astronomi, ca asteroid, decat printre cititori, o stea care a stralucit intr-o imprejurare istorica favorabila si apoi s-a pierdut in uitare, lasand in urma in 2015, o senzatie puternica de déjà lu. Cu toata atractia mea pentru Scandinavia pe care fundalul de reconstituire a atmosferei unei epoci mi-o satisface intr-o oarecare masura, nu am putut sa-mi alung senzatia de scris prafuit, prizonier al timpului sau.

Om + caine = love

Lucy Dillon - Catei pierduti si oameni singuri

Dupa saptamani in care am avut sufletul tepos ca un ciulin, ars si apoi ranit de mascarada politica ce a confiscat din nou idealuri, strans in fata corectitudinilor politice si incorectitudinilor religioase, dupa zile in care lecturile mi s-au limitat la ultimele informatii online, aveam nevoie de o carte pufoasa, care sa ma mangaie si sa dea din coada prietenos la mine, sa-mi linga delicat mana, pentru a ma debloca. O carte usor de citit, printre randurile careia gandurile mai pot sa si zboare, dar capabila sa imi atenueze incordarea, tristetea, sa-mi reactiveze sentimentele pozitive. Aveam nevoie de o carte care sa fie, pe plan literar, echivalentul prezentei Pamelei in viata reala, sa-mi ofere starea aceea de liniste si bine data de afectiunea sincera si neconditionata.

Nu e o carte care vrea sa uimeasca prin originalitatate sau calitati literare, ci una care arunca in cititori cu valuri de tandrete si cute-osenie. Intram direct, de la prima pagina, in subiect, alaturi de Rachel, o londoneza proaspat ramasa fara slujba si fara iubit, ce primeste succesiunea unei matusi pricepute in a combina oamenii cu cainii potriviti. Pe langa o casa mare, mostenirea include si un adapost pentru caini, un cadou personal, pe Gem, un border collie ce o fixeaza atent cu ochii lui albastri, si secrete de familie, genul de lucruri pe care oricine le poarta in suflet de-a lungul vietii si nu gaseste niciodata momentul sau persoana careia sa i le impartaseasca, dar erup dupa moarte din dulapuri si sertare, atunci cand urmasii incep sa faca ordine. Evident ca nu are cum sa fie o carte fara cusur din moment ce miza ei e una sentimentala si nu se sfieste sa ingroase cu un marker roz fictiunea. Orasul in care ajunge Rachel este populat doar cu oameni draguti, sufletisti, amabili, bine intentionati, gata sa-si ofere ajutorul. Dar m-a gasit fix in momentul cand aveam nevoie de o carte pozitiva, de vorbe frumoase, de o lume blanda si pasnica, departe de realitatile autohtone in privinta protectiei si ingrijirii animalelor si de conflicte ce ma determina sa-mi doresc sa incetinesc rotatia nebuna a Pamantului, ca sa cobor pe o alta planeta.

 Cu fiecare catel ce-si gaseste stapanul potrivit, cu fiecare stapan ce nu se gandea ca si-ar dori un catel, dar ajunge sa inteleaga cum ii infrumuseteaza viata, ce sprijin ii ofera in momentele de tristete, cate ocazii zilnice de a zambi iti da un ghem de blana, cu toate poznele lui, cand roade incaltarile sau da navala in pungile de cumparaturi, m-am atasam tot mai mult de personajele patrupede. Un cuplu coplesit de tristetea de a nu avea copii, o mama singura cu doi copii, niste batrani care nu-si mai doreau alt caine pentru a nu trece iar prin sfasierile sufletesti lasate de absenta celui dinainte, barbati si femei care se considera prea ocupati, prea egocentrici, prea prinsi de rutina vietii lor pentru a o imparti cu un animal ajung sa-si regaseasca sentimentele pozitive, sa inteleaga ca nu ei sunt cei care salveaza un caine, ci el ii salveaza pe ei, dandu-le ocazia sa-si recapete umanitatea.

Mai mult decat iubitorilor de caini, oricum cuceriti, cartea li se adreseaza celor care nici nu stiu ca-i iubesc ori celor care ezita, din motive practice, sa adopte unul. E drept ca lasa par, ca e un suflet in plus de nevoile si tabieturile caruia trebuie sa se tina cont, si ca timp si ca buget. Dar e greu de inteles pentru cei care nu au avut niciodata caine ce inseamna o iubire mai presus de cea umana, devotamentul si recunostinta unui animal salvat. Si sper sa convinga parinti care inca ezita la rugamintile copiilor de a le lua un catel, gandindu-se ca e o alta sarcina pe langa cele zilnice, persoane singure care-si inchipuie ca un animal le va limita posibilitatile de miscare ori cred ca nu are rost sa-si ia un caine pe care sa-l lase singur toata ziua. E un aspect care conteaza pentru unele rase mai mult decat pentru altele, dar pentru orice catel luat de pe strada sau dintr-un adapost e mult mai important, oricat ar ramane singur, momentul de entuziasm nebun cand stapanul ajunge acasa. Li se adreseaza si celor ce ar dori sa se rezolve problema cainilor vagabonzi dar, adoptand unul, ar contribui ei insisi la rezolvarea ei. Si ar castiga un prieten pe viata, un suflet recunoscator care nu ar sti cum sa se dea peste cap sa le faca pe plac. 

In Anglia, cainii de la adaposturi sunt de rasa, cu trasaturi si temperamente bine imprimate in gene. Maidanezii nostri au avantajele lor: docilitate, adaptabilitate si rezistenta mai mare la boli, flexibilitate fata de cerintele si nevoile stapanilor, generozitate. Sunt la fel de frumosi si la fel de buni ca si cainii cu pedigree, insa mai ascultatori si au unicitatea lor. 

Cainii spun multe despre oameni. Unii seamana fizic, altii isi dezvaluie caracterul prin prisma animalului ales. De exemplu, un barbat care merge la adapost sa-si ia un cocker se intoarce cu un canis. Concluzia ar fi ca niciodata nu stii ce ti se potriveste pana nu iti apare in fata... 

La sfarsit, avem un interviu cu autoarea, in care ne spune cum o ajuta in a-si gasi inspiratia bassetul sau, Violet, un test amuzant, "Ce catel ti-ar alege Dot (matusa priceputa in combinatii umano-canine)?" (mie cica cocker din cele 4 variante, nu multumesc, raman cu rasa unica Pam!), 5 motive pentru a adopta de la un adapost (desi nu regret deloc alegerea de a adopta dintr-o padure, din varf de munte, un catel care s-a dovedit foarte educat si civilizat, le recomand celor nehotarati o vizita la un adapost) si cateva site-uri utile, inclusiv din Romania, pentru cei care vor sa adopte un caine. 

Daca aveti timp, mergeti sambata la lansarea de la Gaudeamus, daca nu, gasiti cartea si in librarii. Cititi-o si poate va va aduce nu doar un zambet, ci si gandul de a va infrumuseta viata oferind iubire. Indiferent cate persoane o primesc, mai e mereu loc si pentru un suflet necajit. Poate cartea viitoare o veti citi, cum fac eu de multi ani, in compania unui prieten canin (care, din pacate, s-a prins ca-i fac poza si s-a ridicat de pe coperta, unde isi latise falcile confortabil). 

Si ce alt semn de carte putea fi mai potrivit?!