Oedip, turcul

Orhan Pamuk - Femeia cu Parul Rosu

Anul acesta, Pamuk a revenit cu un roman usor atipic fata de cele cu care ma incanta atunci cand ma tara nesimtite in nostalgia sa pentru un oras in permanenta schimbare sau, si mai demult, in misterioasa si tenebroasa lume a miniaturistilor Imperiului Otoman, in ceea ce ramane pentru mine, in continuare, cartea sa de referinta. De la Ma numesc Rosu pana la Femeia cu Parul Rosu, nu au ramas foarte multe, persista culoarea pasiunii si a sangelui, un (posibil) cadavru pe fundul unui put,  o meserie aproape disparuta, din categoria celor pentru care autorul pare sa aiba o constanta si explicabila fascinatie, pe care i-o impartasesc, de data asta cea de fantanar. La noi cred ca mai sunt sapatori de puturi, mai vad pe cate un stalp un biletel razlet cu "sap puturi, car moloz...", nu stiu daca in zilele noaste chiar mai sapa pana cand vor da de apa sau doar intretin fantanile deja ridicate acum niste zeci de ani, fiindca tehnologia le-a cam dat deoparte. E posibil sa mai existe insa zone cu acces mai dificil, unde fantanile raman principala sursa de apa.
Cem, personajul principal, din perspectiva caruia pare sa se desfasoare intamplarile cartii, este la inceput un adolescent ce-si relateaza momentele formatoare, atat profesional, ca ucenic al unui mester fantanar, cat si sentimental, prin prisma primei experiente erotice. Relatia dintre ucenic si mester este asemenea celei dintre orice discipol si maestrul sau.
"Potrivit Mesterului Mahmut, taina relatiei dintre mester si ucenic aducea cu cea a relatiei dintre tata si fiu. Fiecare mester avea datoria sa-si iubeasca ucenicul, sa-l protejeze si sa-l educe ca un tata, caci, mai apoi, afacerea urma sa-i ramana ucenicului. In schimb, ucenicul avea sarcina de a invata ce avea de facut mesterul, de a-l asculta si de a i se supune. Daca in relatia dintre maestru si discipol se strecurau neiubirea si razvratirea, amandoi erau pierduti, asa cum se petreceau lucrurile si in relatia dintre tata si fiu, iar lucrarea pe care o aveau de infaptuit acestia ramanea neispravita."
Visand sa devina scriitor, dar insusindu-si tainele meseriei de fantanar, Cem isi incepe drumul in viata intr-un mod ce s-ar putea plasa, simbolic, sub semnul lui Oedip. Dupa ce ucide memoria tatalui sau, care il parasise in copilarie, lasand in loc golul, absenta in momentele de cumpana, are o scurta relatie cu o femeie de varsta mamei sale. Legendele (care unesc lumea araba cu cea europeana, mitologia greaca si legenda persana) ii vor trezi amintiri, douazeci de ani mai tarziu, cand va reveni la locul faptelor, asa cum si eu mi-am amintit ca in copilarie citeam despre vitejiile lui Rustem, intr-o carticica aparuta la editura Ion Creanga, fara sa am habar ca era o adaptare a epopeei nationale iraniene.
Cu parere de rau o spun, modul in care Pamuk alege sa reinterpreteze mitul aduce oarecum cu telenovela turca adaptata, asa cum facea odinioara teatrul ambulant din targul unde Cem a cunoscut-o pe femeia cu parul rosu. Bate prea mult moneda pe o predestinare ce-si face cititorii sa anticipeze cu usurinta incotro se indreapta cartea, reia iar si iar subiectul fiilor care-si ucid tatii si al tatilor care-si ucid fiii, pentru a construi o metafora in jurul abandonului si singuratatii. Referintele literare, istorice si religioase converg in acelasi punct, colorate de detalii politice si economice ce nu au anvergura altor romane ale sale.
Nu pot sa despic mai mult firul, fiindca nu vreau sa dezvalui momentele-cheie sau twistul de final, cu schimbarea punctului de vedere. E totusi Pamuk, dar este mult simplificat, tragand de o poveste scurta si putin verosimila, intr-o increngatura a triunghiurilor amoroase de tati-fii-amanti/mame-amante, al carei fir principal nu are ramificatiile si puterea de invaluire a altor romane si imbibandu-si cartea, asa scurta cum e, cu detalii repetitive, pana intr-atat incat se pierde interesul pentru tema si ramane doar cel pentru referinte si detaliile de atmosfera. Sper din tot sufletul ca Pamuk nu a inceput sa se plictiseasca de arabescurile literare si nu se va limita pe viitor doar la triunghiuri...

Joc de vacanta

Roberto Bolaño - Al Treilea Reich  

Cartea aceasta face parte din categoria "romane care nu ar fi trebuit sa existe". Am mai vorbit despre sentimentele mele impartite legate de cartile publicate postum. Si nu zic de cele neterminate, in care poate autorul lor credea, isi dorea sa le vada publicate, ci de acelea uitate, neglijate, ramase la latitudinea mostenitorilor. Ani intregi au fost abandonate de autor, filele manuscriselor s-au ingalbenit prin sertare, poate pentru ca nu a avut incredere in valoarea literara ori fiindca a simtit ca nu-i mai reprezinta preocuparile de mai tarziu. Pe de o parte, ca cititor, simt ca i-am incalcat intr-un fel intimitatea, cotrobaind prin cotloanele unei minti incapabile sa se mai justifice, sa aiba controlul, si ma incearca sentimente negative legate de aceia care au decis, gasind un manuscris vechi de 20 de ani, sa il publice, incalcand vointa parintelui sau literar. Pe de alta, in cazul asta ma cam bucur ca au facut-o. Fiindca orice noua intalnire cu Bolaño ajunge sa scuze mijloacele. Si stiu ca multe dintre cartile sale au aparut abia dupa ce n-a mai putut sa accepte publicarea lor ori sa se impotriveasca. 

Daca ar fi sa recomand din opera sa o carte mai "de vacanta", una pentru cei care prefera lectura de divertisment, pe aceasta as alege-o, cu scopul nedeclarat de a-i ademeni pe eventualii cititori si spre cartile acelea care trezesc fiori de fascinatie, mirare si oroare. Si nu doar pentru ca incepe chiar ca un roman de vacanta. Nu doar pentru ca este de interes si pentru cei pasionati de istorie, de detaliile campaniilor celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cu adancimile lor strategice si cu intorsaturile lor de situatie. Nu doar pentru ca in peisaj reapare femeia pentru care, cu 10 ani in urma, eroul simtea, adolescent fiind, primii fiori ai iubirii, dezvoltand si o intriga amoroasa. Nu doar pentru ca el este un gamer pasionat, ceea ce poate atrage si cititori ce-si regasesc in el propriile pasiuni nerezonabile, fara limite, transformate de personajul nostru in profesie. El nu se joaca, ci "lucreaza", imagineaza strategii, scrie articole, citeste cam tot ce s-a publicat in domeniu. 

Vacantele sunt acele momente cand, vrand-nevrand, cuplurile petrec mai mult timp impreuna. Evadand din parametrii constanti ai vietii de zi cu zi, ai discutiilor practice si preocuparilor de rutina, se pot suda, in momente ce scot la lumina interesele si pasiunile comune, ori se destrama, accentuandu-se diferentele.

Pentru un cuplu german ce-si petrece vacanta pe malul marii, in Spania, alcatuit dintr-un geek pasionat de boardgame-ul lui si o mondena cu aplecare spre viata de noapte a cluburilor si experimentarea a ceea ce poate oferi o vacanta la mare (soare, bronzat, crearea de prietenii de-o vara), timpul suspendat al vacantei are ritmuri diferite. Pe masura ce Udo se adanceste in strategiile de razboi, Ingeborg incepe sa se simta tot mai neglijata, sa-si petreaca timpul in compania noilor prieteni, iar raceala se insinueaza intre ei. 

"- Da-mi orice razboi sau campanie si am sa-ti spun cum se poate castiga sau pierde, ce lacune are jocul, unde a nimerit-o si unde a gresit designerul, care sunt erorile de desfasurare, ce scala e cea corecta, care era ordinea de batalie originala", spune strategul care nu stie sa-si administreze propria relatie, pe cale sa-si piarda iubita. 

Ceea ce citim aici este jurnalul sau, tinut timp de doua luni. Imi vine sa zic ca e cel mai non-Bolaño Bolaño pe care l-am citit pana acum. Dar nu stiu daca pot sa spun asta, pentru ca nu mai stiu de fapt cine este cu adevarat acest scriitor ce-si construieste aici, cu o structura liniara, deloc complicat de urmarit (in ciuda faptului ca romanul a fost reconstituit din ciornele ramase, partial pe hartie, partial pe computer) o intriga politista ce poarta in ea presimtirea unei tragedii inevitabile. Insa este si ceva familiar, din celelalte volume, oscilatia intre realitate si taramul oniric, o dimensiune initial ludica ce se transforma pe parcurs intr-o incrancenare de forte, la care se ajunge treptat, prin insinuari si aluzii, prin afirmatii in doi peri facute de personaje si acuzatii din care devine tot mai greu sa distingi amenintarile reale. 

Autorul ne pacaleste din nou si aura solara de la inceput (apropo de recomandarea de vacanta!) capata nuante tot mai intunecate, fascinatia se transforma in diabolic. Ne atrage in jocul sau, un joc de-a supravietuirea, o lupta tot mai fatisa si mai incrancenata. Jocul este centrul romanului, ce se desfasoara in paralel cu viata si moartea din lumea reala, o lume construita din comploturi si obsesii. Este metafora care, continand in miezul sau realitatea, capata dimensiuni tenebroase si grotesti, genereaza un suspans ce-si tine cititorii cu sufletul la gura, evoluand cu forta unui ciclon care te ia pe sus si te transporta in lumea scriitorului, una deloc confortabila, dar stiti deja ca nu prea-mi plac locurile confortabile, nici plajele aglomerate de pe Costa Brava unde corpurile se prajesc la soare unul langa altul, ca micii sfaraind pe gratar, nici previzibilul caldut. Iar Bolaño ramane autorul care-mi satisface cel mai mult nevoia de neprevazut, de la care nu stiu la ce sa ma astept cand incep o carte. A reusit si de data asta sa transforme amaraciunea si oroarea intr-un joc, sa strecoare nelinistea si angoasa in pacea zilelor de vacanta, sa construiasca personaje secundare memorabile, precum Arsul si frau Else, sa transforme intriga principala, cu tenta de thriller, intr-un fundal din care sa rabufneasca in afara senzatii, sentimente, o frumoasa si dureroasa nebunie.

Lumea de dupa

Margaret Atwood - Oryx si Crake

In zonele arctice, temperaturile urca tot mai des vara spre 20 de grade si peste. In cele desertice ale Golfului Persic, au inceput sa depaseasca 50 de grade. Se estimeaza ca in scurt timp (cateva zeci de ani) zona va deveni total nelocuibila. Furtunile si uraganele apar unde nici nu te astepti, iar acolo unde ar fi fost unul la cativa ani acum vin 4-5 la rand. Cei care continua sa nege schimbarile climatice si incalzirea globala traiesc intr-o bula in care sper sa mai poata respira... Cand este vorba de prevedere, prea des adoptam, ca si in cazul bolilor, principiul "nu mi s-o intampla tocmai mie" si ne vedem de viata noastra ca si cum totul este in regula, fara sa incercam sa protejam in vreun fel o natura tot mai bolnava. Se fac proteze smart, experimente genetice, unele in scopuri nobile, pentru a salva vieti, altele pentru a suplini nevoile alimentare (carne sintetica, produsa in laborator, organe pentru transplanturi), se cauta moduri de a implanta tehnologia direct in corpul uman. Nevoia de evolutie ne impinge tot mai departe si nu stim pana unde se va ajuge. Poate e bine, poate e rau, dar asta este situatia in prezent, asta este lumea pe care o cunoastem. Margaret Atwood merge mai departe si imagineaza lumea de dupa, una post-apocaliptica, cu un singur supravietuitor uman, numit Snowman, si mai multe entitati artificiale, al caror protector este. 

Penduland intre prezentul lui Snowman, intr-un cadru dezolant, populat cu creaturi mutante fioroase si amenintari la tot pasul, si flashback-uri de pe vremea cand se numea Jimmy, descoperim treptat detaliile unui cadru familiar ce se degradeaza treptat, pana la catastrofa. Viitorul imaginat aici este unul in care se traieste intr-o stare de semi-salbaticie, sub permanenta amenintare a rezultatelor experimentelor scapate de sub control: porcani (porcii modificati initial pentru prelevare de organe), lupicani, raconcsi. Incep sa se desluseasca resorturile ce au impins omenirea pe aceasta panta. Cu o mana sigura, autoarea isi construieste romanul lasand mult timp sa pluteasca in incertitudine izbucnirea catastrofei, punctand degradarea treptata a civilizatiei, aviditatea crescanda a omenirii pentru sange si violenta, de la jocurile pe calculator la executii si sinucideri filmate, pentru exhibitionismul site-urilor porno, creeaza un tablou social amplu, un context. Pastreaza curiozitatea cititorilor, intrigand, dozand admirabil detaliile. Vrei sa stii de ce se intampla ceea ce ti se arata (pentru ca este una din acele carti al carei film il "vezi" derulandu-se in minte) si cum a ajuns prietenul din copilarie al lui Jimmy sa fie divinizat, prelungeste suspansul, alternand prezentul post-apocaliptic cu drumul spre el.

Volumul este prima parte a unei trilogii din care abia astept sa se traduca si celelalte volume. Este cartea lui Atwood care m-a prins cel mai mult pana acum. Si tema, una de dureroasa actualitate, care da motive de ingrijorare, si expunerea ei, ce dovedeste intelegerea faptului ca stiinta pura, lipsita de latura umanista, de disciplinele care modeleaza omul in directia comunicarii, altruismului, empatiei si compasiunii in cadrul speciei, poate fi periculoasa. Mi s-a parut mai nuantata aici decat in Povestea slujitoarei, mai inventiva, mai creativa, ramificandu-si in mai multe directii implicatiile si consecintele universului literar construit. 

Desi a scris in multe genuri, si ma conving tot mai mult ca primele mele alegeri dintre titlurile ei nu au fost cele mai fericite, autoarea canadiana mi se pare ca straluceste in imaginarea unor distopii pornite de la premise actuale. Stilistic, genul ii vine ca o manusa, are aciditatea necesara, imaginatie, umor negru, "zvac" in condei, simt ascutit de observatie si un ritm sustinut ce-si gaseste tempoul in tensiunea necesara romanului SF. Ca si in Povestea slujitoarei, alterneaza prezentul si trecutul, ofera o imagine precisa a cauzelor si efectelor, ridica intrebari pornind de la un potential scenariu de autodistrugere a rasei umane. Strecoara si referinte biblice, nu intamplator laboratorul unde este creata noua rasa se numeste Paradice. 

Si apropo de nume, am apreciat traducerea, neinvaziva, care nu incearca sa gaseasca cu orice pret echivalente ce ar putea fi straine de sensul original, ci explica jocurile de cuvinte in note de subsol si pastreaza numele personajului, intr-o nota de discretie in concordanta cu aceea adoptata de autoare. Intrebarile pe care le ridica textul nu sunt adresate direct, isi lasa cititorii sa reflecteze asupra lor, sa le gaseasca singuri, sa se gandeasca unde ar fi limita intre inventia benefica si punctul in care ea se poate intoarce impotriva noastra, daca putem crea un om perfect ori nu se va transforma si el candva dupa chipul si asemanarea noastra, ce se intampla atunci cand disciplinele stiintifice urmeaza o cale ce nu se mai intersecteaza cu cele umaniste si multe alte puncte de pornire intr-o discutie ce se ramifica in directii variate, precum bioetica, ecologie, limitele morale si derapajele stiintei. Alterneaza discursul serios, in nota grava, cu cel in cheie ironica, satirica, accelereaza evolutia faptelor pentru a sublinia haosul in care aluneca omenirea spre final si nu ofera un sfarsit rotund, clar, ceea ce ma face sa astept cu nerabdare volumul II, pentru ca presimt ca Apocalipsa propriu-zisa abia de-acum se dezlantuie.

Adevarul personal

Jonathan Safran Foer - Iata-ma

Fiecare familie are nevoie de ritualuri, de acele mici complicitati si gesturi repetate impreuna care-i asigura soliditatea si durabilitatea. De la un punct, cand relatia se uzeaza si ele incep sa dispara, in centrul familiei se instaleaza un gol pe care fiecare incearca sa-l umple in felul sau, dupa cum se intampla si incazul familiei formate dintr-un cuplu de evrei din New York, Julia si Jacob, si cei trei copii ai lor.

Cea mai recenta carte a lui Jonathan Safran Foer este o radiografie foarte detaliata a modului in care actioneaza uzura asupra sentimentelor, transformand oamenii, fiind inspirata probabil si de destramarea relatiei sale cu scriitoarea Nicole Krauss. Cei care se iubeau candva devin treptat doi straini. In doar o luna si 600 si ceva de pagini, autorul investigheaza un intreg scenariu de viata cu valente universale. Atunci cand in existenta unui cuplu apar copiii, cel mai adesea se intampla ca o parte din intimitate sa se piarda, atentia sa se orienteze spre noul venit iar viata interioara comuna sa se desparta in doua fire, fiecare dintre adulti incepand sa se detaseze involuntar de celalalt. Apar gesturile reprimate, tacerile si conversatiile in gand, nerostite, pastrate sub control. Si apoi intervine conflictul, in momentul cand Julia descopera pe telefonul lui Jacob mesajele erotice adresate unei colege. Dezagregarea cuplului ia forma unui razboi civil si cartea ajunge sa capete ramificatii sociale si politice, sa urmareasca in paralel razboiul unei casnicii si pe cel din Israel.
Presarata cu o multime de referinte ale culturii populare americane, devine un camp de lupta unde se desfasoara confruntari in care nimic nu este prea mult. Cu totii, inclusiv adorabilii copii, au ceva de argumentat si de obiectat, in schimburi de replici intretaiate, cu totii au sentimentul de a se simti prizonieri in propria viata. Unul dintre fiii cuplului, Sam, de exemplu, traieste mai mult in Second Life decat in lumea reala, pentru ca acolo poate sa fie mai putin moral si mai curajos.
Cartea lui Safran Foer este despre curajul de a fi real, de a-ti asuma dorintele si propria identitate, de a nu te pretinde altcineva decat esti. Prizonieratul in propria viata este rodul unor asteptari, recomandari, porunci, este incapacitatea de a le dezvalui si celorlalti adevarul personal, nu cel de fatada, ci acela de dincolo de paravanul social, de a opri haosul ce se rostogoleste asupra fiecaruia, de a nu ceda in fata constrangerilor si a depasi incercarile, testele vietii.
Intr-o epoca ce-si modeleaza traitorii pentru aspiratia spre perfectiune, presiune adesea generatoare de nevroze, Iata-ma este un strigat al imperfectiunii, lansat cu candoarea celui care isi doreste sa fie complet onest. Poate ca, daca autorul nu ar fi evreu, unii s-ar repezi sa spuna ca este un roman anti-evreiesc. Fiindca dorinta de onestitate a lui Foer nu ocoleste nici subiectele sentibile ale identitatii, rostind genul acela de consideratii neplacute pe care doar la Roth l-am mai vazut exprimat atat de fatis. De exemplu:
"Unele religii pun pret pe pacea interioara, altele pe evitarea pacatului, altele pe slava. Iudaismul pune pret pe inteligenta - textual, ritualic si cultural. Totul este invatare, totul este pregatire, o perpetua imbogatire a trusei de instrumente mentale, pana cand vom fi gata pentru orice situatie (iar ea va fi mult prea greu de carat). Evreii reprezinta 0,2% din populatia lumii, dar au castigat 22 de Premii Nobel - 24%, daca nu includem si Premiul pentru Pace. Si cum nu exista un Nobel pentru Persoane Exterminate, a fost un deceniu in care evreii n-au avut cine stie ce sanse, asa ca, practic, procentul e mai mare. De ce? Nu fiindca evreii ar fi mai destepti decat altii; ci fiindca evreii pun pret pe genul de lucruri pe care le recompenseaza comitetul de la Stockholm. Evreii se antreneaza pentru Nobeluri de mii de ani. Dar daca ar exista Nobeluri pentru Multumire, pentru A-te-simti-in-siguranta sau pentru Capacitatea-de-a-renunta, cei 22% - 24%, fara Pace - ar avea nevoie de o parasuta."
Pana si penisul lui Spielberg ajunge sa fie invocat intr-o discutie despre identitate.
Iata-ma este o carte subversiva, plina de aluzii, in care aproape fiecare fraza ajunge sa bata catre altceva, subtila si inteligenta (sa vizeze Nobelul:)?), este cartea lui Foer care mi-a placut cel mai mult din cele trei romane publicate pana acum, scrisa cu umor si tensiune, cu un acut spirit de observatie si un curaj pe care numai apartenenta la cultura ebraica o poate justifica moral in raport cu evreii. Este un volum care se sustine prin el insusi, fara piedestalul emotional implicit al subiectului, cum se intampla mai demult cu Extrem de tare.... Este acel gen de carte care, transformand particularul in universal, isi pastreaza si puternica amprenta culturala locala, dezvoltata pe mai multe planuri (al familiei, al identitatii individului si natiunii, al societatii) ce converg intr-o opera completa, cu un ritm tot mai accelerat, cu spirit ascutit de observatie si ironie fina, o delicatesa literara complexa, pe care mi-e imposibil sa o cuprind in cateva randuri.

Cu sange rece

Graeme Macrae Burnet - Un proiect sangeros 

Nu rare sunt in istoria omenirii cazurile de crime multiple. Privite cu detasarea spatio-temporala, ele trezesc sentimente confuze uneori, un fel de oroare amestecata cu fascinatie. Asa apar filme si carti ancorate intr-o realitate mai apropiata sau mai indepartata care, printr-un proces de cosmetizare si accentuare a unor aspecte, le dau surselor, relatarilor aride (ziare, documente din arhive, inregistrari) impact literar sau cinematografic. Scriitorul (scenaristul, regizorul) este cel care, din amalgamul de informatii, alege sa indrepte reflectorul asupra unor detalii ramase in umbra faptului sec, sa puna in intamplare, alaturi de "cine, cum, cand", "de ce"-ul, sa sondeze mecanismele mai adanci ale faptelor.  

Dintr-o intamplare reala s-a inspirat si autorul scotian cand a inceput sa-si scrie cartea: un taran francez din secolul XIX si-a ucis trei membri ai familiei si apoi a oferit o relatare clara, coerenta, a faptelor sale. Ceea ce a simtit Graeme Macrae Burnet aici a fost contradictia, nu doar intre violenta bruta si eleganta exprimarii, ci si intre conditia sociala a autorului crimelor si ceea ce a scris, intre contextul epocii (analfabetismul oamenilor simpli) si o expunere ce depasea nivelul intelectual asteptat de la cineva de conditia criminalului. 

Ceea ce a rezultat, acest roman, nu este o carte politista, stim faptasul de la inceput. Este o investigatie sociala si psihologica invaluita intr-un ambalaj de thriller, o explorare a resorturilor umane ce imping, sub presiunea mediului, la asemenea gesturi. Barbarie? Farsa? Dovada nedreptatii sociale?  Victima a sistemului sau ucigas fara scrupule? Sunt intrebari ce ni se formeaza in minte inca din prefata in care autorul se pretinde culegatorul si depozitarul documentelor, cel ce ne infatiseaza marturia scrisa a personajului sau si actele oficiale ale cazului.  Ne invita sa reflectam, sa tragem propriile concluzii, sa ne gasim raspunsurile dupa ce vom citi cartea. 

Si iata ca intram in istoria sa, petrecuta intr-un tinut din Scotia secolului XIX, un colt uitat de lume, lipsit de perspective, unde oamenii fac ceea ce le este menit iar continuarea educatiei este de neconceput, pentru ca munca la camp e mai importanta. Aici s-a nascut Roderick Macrae, intr-o familie nevoiasa, moartea mamei lasand in urma cinci copii, din care patru, adolescentii si gemenii de doi ani, au ramas in grija tatalui, un barbat aspru si taciturn. Conflictul cu o familie mai instarita din sat este bine cunoscut, continuat din generatie in generatie, reconfirmat si improspatat de intamplarile cotidiene. In timpul vietii lui Roderick, ea incepe cu un zmeu pierdut de un copil ce se juca intr-un lan, continua cu o oaie ratacita, gasita prea tarziu pentru a fi salvata si cu o idila adolescentina. Intre timp, se aduna multa suferinta si se cimenteaza convingerea posibilitatii unei mantuiri. 

Cum ajunge sa devina un criminal cel care salva pasarile cazute din cuib si indrepta pusca vanatorului in alta directie pentru a ocroti cerbul?! Totul este in carte, reflectat minutios, adunandu-se ca un bulgare de zapada ce starneste o avalansa: este in marturia ucigasului, in autopsiile victimelor, in desfasurarea procesului. Semintele crimei au fost plantate demult, au corupt si au asprit sufletul unui copil ce-si dorea mai mult decat ii permitea mediul de provenienta. Le vedem in fiecare pagina, in atitudinea si justificarile personajelor, in rigiditatea unui sistem sufocant, unde orice rabufnire este aspru sanctionata. De exemplu: 

"Motivul pentru care nu puteti "vedea" legile este ca nu exista nicio lege, cel putin nu in sensul in care pareti sa credeti dumneavoastra. Ati putea la fel de bine sa cereti sa vedeti aerul pe care il respiram. Desigur, exista legi, dar nu le puteti vedea. Legile exista pentru ca acceptam cu totii ca exista, iar fara ele ne-am afla intr-o stare de anarhie. Este de datoria ofiterului satului sa interpreteze aceste legi si sa le aplice neconditionat." Aceasta e lumea in care traieste Roddy.

Desi avem in fata un roman social plasat in secolul XIX (adica nici suficient de departe in timp cat sa fabulezi in voie, nici in timpurile moderne apropiate, familiare si prin cunoastere literara, si direct), de unde te astepti in general sa tasneasca volume adaptate la o anumita curgere a orelor specifica epocii,  cartea lui Burnet recurge la tehnicile literare actuale, aducand istoria la ritmul cititorului din secolul XXI, ritmul acesta (oarecum) dezordonat si grabit, impus de epoca internetului. Imbina tehnicile, aduce in roman reportajul si ancheta, cu decupaje si secvente inserate ca intr-un dosar care, abia cand l-ai terminat de citit, capata consistenta si un aspect de thriller contemporan. Aduce personaje reale in fictiunea ancorata adanc in solul neprietenos al Scotiei victoriene, in cutumele si traditiile unei epoci ce-i poate debusola si destabiliza pe idealistii fragili, reconstruieste detaliat o atmosfera sufocanta pentru erou, dar vie pentru  cititor, pe fundalul careia actiunea se desfasoara alert. 

Meritul principal al scriitorului este ca ne poarta intr-o lume dincolo de bine si de rau, unitara si solida, oferind nu numai o marturie a unei epoci, ci si intrupand un personaj in aparenta condamnabil, in orice epoca, pentru a sublinia discrepantele sociale, diluand nebunia si violenta intr-o forma de compasiune si intelegere a ansamblului conditiilor timpului. Este o carte musai, ce ne ajuta sa intelegem, dincolo de epoci si cutume, resorturile naturii umane. Sau invers, sa suprapuna natura umana peste o epoca, delimitata de obiceiurile sale si de un anumit sistem de valori, bazat pe pozitia sociala.