Sunday, 11 September 2016

... la Alba Iulia


Dark Bombastic Evening 7

Nu prea-s ele metale, abrazive mai deloc, desi folosesc de obicei aceleasi instrumente muzicale (chitara electrica, tobe, clape), dar pentru ca trupele  prezente la acest festival reprezinta un gen muzical inrudit si deviat din metal, nu am simtit nevoia unei categorii muzicale separate. Mai ales ca vreo cateva dintre ele provin din scoala black metal, virand apoi intr-o directie muzicala mai experimentala si atmosferica. Muzica prezenta in cadrul festivalului indeplineste trei conditii: este dark si incarcata de melancolie, este bombastica, dar intr-un fel ce alunga conotatiile negative ale cuvantului, pentru ca ornamentele sale o imbogatesc, nu o sufoca, si contine in descriere sufixe si prefixe precum post, neo sau gaze: post-black, post-rock, blackgaze, shoegaze, neofolk, reprezentand pe ansamblu avangarda unei directii muzicale conturate relativ recent, desprinsa din metalul traditional. In plus, cam fiecare trupa a prezentat pe scena de la Alba Iulia cel putin o piesa in prima auditie.
Am ajuns la festival pentru prima oara si mi-a placut mult totul: de la locatia micuta, intima si placuta (intre zidurile cetatii, la Poarta 7), la atmosfera generala, trupe si spectatori. 
Ma intrebam inainte de  a incepe festivalul care ar fi publicul caruia i se adreseaza. Este in mare parte comun cu cel de Rockstadt, insa acea parte a publicului mai matura, mai deschisa spre experimente muzicale, mai doritoare de directii noi, mai linistita. Nu am vazut pogo si crowdsurfing, desi au fost si trupe care ar fi predispus la asa ceva, in schimb am vazut, la In the Woods cred, un baiat balansandu-se domol langa scena pe un calut de lemn. Sau, ca sa n-o mai dau cotita, e un festival dedicat celor ce au imbatranit intr-ale metalului si au nevoie de stimuli noi, cauta combinatii de sunete putin altfel decat cele tot rasascultate. Merita sa amintesc si interesantele expozitii gazduite de spatiul festivalului, cea a lui Miluta Flueras, de fotografie, cu portrete interesante create de jocurile de lumini si umbre ale proiectiilor, si cea a lui Costin Chioreanu, de grafica in care, in ciuda faptului ca si-a dorit sa ne transporte in copilarie, loc al povestilor, al refugiului si paradisului, se simte acelasi stil sumbru ce-l caracterizeaza, ca o amenintare a pierderii inocentei. 
Desi Bathushka a fost trupa care m-a determinat sa ajung la Dark Bombastic (spunea lumea, si acum m-am convins ca asa este, ca la DBE vii pentru o trupa sau alta, dar ajungi sa ramai si sa te atasezi de acest festival pentru atmosfera lui, pentru senzatia de caldura si intimitate, pentru oamenii pe care ii reintalnesti sau ii cunosti acolo), din prima zi mi-au placut cel mai mult feroezii de la Hamferð.
Cu o aparitie corporatista, la costum, inedita pentru genul muzical abordat (doom metal), trupa, al carei nume desemneaza imaginile marinarilor ce apar in fata celor dragi, a propus o muzica atmosferica, in care singuratatea matelotului, ce-i tortureaza sufletul pe vastele mari agitate il impinge catre depresie si visare, in mijlocul naturii ce-si dezlantuie furia. Bine, recunosc, am bagat din top, va dati seama ca habar n-am despre ce canta baietii astia, versurile sunt in feroeza dar, pornind de la numele trupei (semnificatia lui e reala) am incercat sa brodez si eu niste floricele, ca sincer nu stiu prea multe despre ei, acum ii vad si ii aud prima oara. Am citit ca unul dintre membri face parte si din trupa finlandeza de progressive metal Barren Earth, care cantase ceva mai devreme, fara sa ma impresioneze in mod special. Nu stiu cum sa va spun, au fost cateva trupe care mi s-au lipit de suflet si despre care o sa va povestesc aici, dar si celelalte, pe care poate nu le-as cauta si nu le-as asculta acasa, in contextul DBE ofereau placute pauze de socializare pe un fond muzical foarte potrivit. 
Batushka este o trupa intriganta din Polonia, cu versuri in limba rusa, ce combina riffurile black metal cu imnurile bisericesti ortodoxe, fapt ce are ca rezultat o muzica misterioasa, oculta, de sorginte doom-black metal. Interzisi in Belarus si Rusia (dar cine nu este acolo? si observ ca si popii nostri au inceput sa vocifereze in privinta unor concerte in acest stat laic in care se presupune ca am trai si sa vina cu propunerea aberante ca orice concert metal sa fie avizat de biserica...), Bathushka s-au prezentat la DBE cu obisnuita lor tinuta, ce adauga si mai mult mister muzicii, pe langa faptul ca se stie ca membrii trupei ar fi muzicieni cunoscuti ai scenei metal din Polonia care nu doresc sa-si dezvaluie identitatea (acum ce ziar se va repezi, ca in cazul Carla's Dream sa ne spuna cine sunt ei?).
De la amvonul improvizat pe scena din Alba Iulia, si-au declamat impecabil, in ordinea de pe singurul lor album, Litourgiya, piesele care il compun. Ma dusesem in fata, langa scena, dar cand a aparut cadelnita cu tamaie pe scena am fugit de ea ca Aghiuta si a trebuit sa urmaresc show-ul de la o distanta suficienta cat sa pot sa ma bucur de el doar cu doua simturi, auzul si (mai putin) vazul, dar nu si mirosul. 
*
Ziua a doua a inceput cu ai nostri Fjord, o trupa de post rock instrumental al carei singur defect este, cred eu, absenta unei voci. Nu stiu altii cum ii percep, dar mie mi se pare ca au idei interesante, au si capacitatea de a le prezenta pe scena, insa in absenta unei voci parca e doar o muzica de... ambianta, da bine pe fundal, dar nu te captiveaza. Poate altii apreciaza mai mult muzica strict instrumentala, nu stiu, dar imi dau seama ca alegerea unei voci ar cantari mult in perceptia trupei, facand-o sa sa fie catalogata in directii total diferite, de la doom si progressive la post rock atmosferic sau psihedelic. Adica o voce angelica, de tipa, ar inclina cu totul altfel balanta decat un growling viguros. 
Cu asa muzici, parca facute sa cheme ploaia, nu este de mirare ca in timpul recitalului Spurv ea s-a dezlantuit. Si a facut-o intr-un hal ce a constrans organizatorii sa intrerupa concertul si sa dea peste cap programul zilei, scurtand recitalul urmatoarelor trupe. Adica asa, si nu va ganditi ca tocmai a varsat cineva niscaiva svaroavske prin iarba :).
Dupa vreo doua ore de intrerupere, showul a continuat cu King Dude, un american ce ne-a prezentat un recital dark folk, oarecum in stilul Nick Cave, dar cu mult whisky si niste country. Placut de ascultat, usor apasator, simpatic dialogul cu publicul, si mai placut de privit, mai ales pentru a vedea modul in care se pot utiliza instrumente muzicale mai putin cunoscute, precum coarnele de cerb: 
Pe italienii de la Spiritual Front i-as incadra la capitolul "asa nu". Imi doream sa-i vad, le asteptam show-ul cu nerabdare, insa a fost singura mea dezamagire din festival, asta si pentru ca multe trupe prezente imi erau necunoscute, asa ca nu aveam amagiri legate de ele. 
Am spus-o si cu alte ocazii, o trupa, indiferent de cum percepe sunetul de pe scena, nu are voie sa se opreasca in timpul piesei. Pentru mine asta e o dovada de lipsa de profesionalism, mai ales ca eu, spectatorul, pot sa observ sau nu desincronizari sau probleme, insa tu, artistul, nu trebuie sa imi confirmi ca ele exista... Ei au facut asta si a fost o mare bila neagra. Apoi, proiectia derulata pe intreg parcursul recitalului lor a lui Raging Bull, filmul lui Scorsese cu de Niro pe care nu-l vazusem, fara sa-mi induca o legatura intre muzica lor si secventele care se succedau pe ecran, le-a cam furat rolul de primadona din propriul show. Care show... un cablu a bazait vreo trei-patru piese, un clapar se agita disperat ca nu-si auzea backing track-urile, o piesa a fost intrerupta si reluata, mi-au dat o senzatie de amatorism total.
Pe Death in Rome si Crippled Black Phoenix i-am ascultat mai de la distanta, ca mai are si omul nevoie de o pauza de hidratare si alimentare din cand in cand. 
Mai ales ca urma ceva ce-mi doream mult sa vad, o trupa care s-a dovedit a fi pentru mine headliner-ul nu doar al serii, ci al intregului festival. Un rus, pe numele sau Fiodor Svoloch, s-a gandit cand si-a format trupa sa-si traduca numele in engleza. Asa a aparut Theodore Bastard, trupa care mi-a lasat o impresie de neuitat. Timbrul puternic, placut, cu inflexiuni minunate al solistei, ce-mi aminteste de Lisa Gerard, de la care a imprumutat glosolalia pentru unele piese, melodiile cu puternice accente etno, mai apropiate de un world music festival decat de unul atmosferic, cum este DBE, nebunia frumoasa a lui Fiodor, care a pupat si imbratisat pe toata lumea, incepand cu vocalista, continuand cu organizatorul, apoi cu cei 10 oameni chemati pe scena din public sa danseze pe una dintre piese si apoi pe toti care voiau, cand a coborat la sfarsitul show-ului in multime pentru un urias group hug, mimica sa expresiva in timpul pieselor, cu bucuria contagioasa de a fi acolo, in fata noastra, ce ne-a lipit la final un zambet larg pe chip, virtuozitatea percutionistilor, au facut din din show-ul Theodore Bastard cel mai misto recital al festivalului. Si ce-au putut sa faca pe Oikoumene...! Cineva care ii mai vazuse de (poate prea) multe ori mi-a spus ca nu prea au capacitatea de a se reinventa, ca sunt mereu la fel. Asta nu stiu, dar chiar mi-as dori sa-i mai vad cel putin de vreo 2-3 ori la fel, fara sa schimbe nimic :). Iar proiectiile au fost un exemplu pozitiv, erau acolo sa sustina muzica, nu sa distraga atentia de la ea si sa fure prim-planul scenei, cum se intamplase ceva mai inainte. 
 Nu stiu daca proiectia filmului  documentar despre o trupa de black metal norvegian (Blackhearts) programata in seara respectiva a mai avut loc, pe la ora 2 cand m-am retras inca se mai strangeau sculele pe scena, fiindca ploaia cu grindina a cam dat peste cap tot programul zilei. 
Sylvaine a deschis cea de-a treia zi, cu un recital asteptat de cei care ascultau pe vremuri trupa de black metal franceza Alcest, care a evoluat si ea intre timp intr-o directie mai post/shoegaze. Avand in componenta doi francezi (Neige, frontman-ul de la Alcest la tobe, si chitaristul) si doi norvegieni (printre care si blonda diafana cu voce eterica),  trupa a oferit un recital melancolic si angelic, numai bun pentru ora matinala (4 dupa-amiaza) la care a fost programata. 
Urmatorii pe afis au fost blackerii americani Ghost Bath, din America. Si accentuez asta pentru ca pana acum vreun an, se dadeau chinezi, au descoperit intre timp ca-s din Dakota de Nord, insa pastreaza nostalgia ochilor de panda. 
Muzical, cumva mi-au placut, cumva nu. Adica au prezenta scenica, au ceva de spus, dar parca au si ceva care scartaie in compozitie, in trecerile de la pasajele calme la cele rapide, punti cam subrede, unde se cam pierde interesul. 
In the Woods... nu mai sunt pentru mine ce erau acum vreo 20 de ani, cand trupa a fost fondata ca un side-project al membrilor Green Carnation.  M-am retras mai la distanta, nu inainte de a-i face o poza baiatului cu calutul de lemn (sau poate era la Virus, o trupa asteptata de cativa prieteni, de care n-am putut sa ma atasez, al carei chitarist a cantat si/sau canta si cu Satyricon, Dødheimsgard, Aura Noir si alte trupe norvegiene). 
Pe locul doi al preferintelor mele din cadrul festivalului s-a situat Dødheimsgard, o trupa de la care ascultasem cateva piese inainte, dar nu ma gandeam ca live vor avea un impact atat de puternic asupra mea. Acordurile lor doom mi-au produs o combinatie ciudata de confort si disconfort, impingand limitele genului intr-o directie avangardista, cu elemente progressive si industrial. Muzica lor este imprevizibila, pe alocuri ciudata, dark si incarcata de emotie. Si cum imi plac trupele care imi ofera mai multe senzatii, fara sa pastreze o singura linie, monotona, am gasit la ei ceea ce imi place in muzica.
Dupa concert bassistul si vocalul au venit la masa la care stateam (nu m-am prins atunci, abia dupa ce au plecat) si mi-am exersat cu bassistul cunostintele de norvegiana. Din fericire, imi raspundea in engleza, ca altfel nu stiu daca as fi inteles, sunt la stadiul in care ciripesc ceva mai mult, dar inteleg destul de putin limba vorbita de nativi, arunca prea repede cuvintele, inainte ca creierul meu sa aiba timp sa le desparta unele de celelalte si sa le proceseze sensul :)).
Cum ei au inchis festivalul, am ramas cu bucurie in suflet si cu speranta de a spune "prezent" si la urmatoarea editie. 
Pentru cei care vor sa mai mult despre DBE, va invit sa urmariti documentarul pe care l-am descoperit pe YouTube cu secvente din concerte, interviuri cu artisti si spectatori - simpatic Coro cel ragusit :) -, ce va poate da o imagine mai detaliata a editiei a 7a a festivalului.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.