Pana cand nu va mai ramane nimic de urat...

Ray Bradbury - Omul ilustrat

In 1951, Ray Bradbury publica volumul de fata, format din 18 povestiri, cu un prolog si un epilog ce le incadreaza intr-o rama, aceea a istoriei unui barbat pe trupul caruia este incrustata magia tatuajelor miscatoare ce dezvaluie fiecare dintre tablourile halucinante care compun cele 18 fragmente. Prinzand viata, deapana cate o istorie: despre ce pot vorbi niste astronauti in timp ce se prabusesc prin infinitul negru al spatiului? ce se intampla atunci cand copiii preiau controlul asupra camerei lor si folosesc iresponsabil miracolele tehnologiei? dar daca o invazie martiana s-ar pregati prin copii?

Fantasticul lui Bradbury e unul de basm, mai mult de factura supranaturala, in siajul lui Poe, decat stiintifica. Poate si asta il face sa-si pastreze impactul dupa atatia ani de la publicare, faptul ca nu incearca sa fie vizionar, nu recurge la o tehnologie ce ar fi putut cadea in desuetudine, ci apeleaza la acele resurse nostalgice din sufletul cititorilor care visau candva cu ochii deschisi sa ajunga la stele, sa exploreze lumi necunoscute, sa se confrunte cu pericolele nestiute ale Universului. Mai este si tonul general, melancolic si cumva resemnat, ca si cum umanitatea pierde ceva cu fiecare descoperire si confruntare. 

Intreaga carte este pusa sub semnul unei stari conflictuale: intre parinti si copii, intre colegi de calatorii interstelare, intre pamanteni si locuitorii altor planete ori intre om si tehnologie sau o natura potrivnica. Fiecare scena dezvaluie o natura umana dominata de lacomie, invidie, ura, lipsa de cumpatare, nesabuinta, calauzita de instinct. Insa cea mai puternica motivatie a gesturilor protagonistilor este nevoia de certitudini. Oamenii cauta in spatiu dovezi, probe, o iau razna atunci cand nu le gasesc. Cauta raspunsuri la intrebari precum cine suntem? unde mergem? si mai ales de ce ne temem? Probabil de singuratate, cel mai mult, de posibilitatea ca Universul sa ramana mut in fata oricaror intrebari si cautari ale unui adevar, altul pentru fiecare planeta, pentru fiecare individ.
Totul se petrece in sistemul nostru solar, largind sfera influentei umane la un cosmos apropiat, dar (pe atunci) inca necunoscut, lasand loc de mistere si visare. Am gasit in Exilatii o idee pe care Bradbury avea sa o reia in Fahrenheit 451. Arzand cartile, ucizi o lume. Acum nu mai este vorba despre acele carti "rele" pentru ca dezvolta gandirea, curiozitatea, dorinta de cunoastere, ci de acele carti prin care autorii lor continua sa traiasca, devenind o amenintare pentru exploratorii spatiali. Puterea literaturii apare si in Betoniera.
Intr-o zi in care norii descarcau torente nesfarsite asupra Rasnovului, am citit despre cei doi astronauti ajunsi pe Venus, planeta ploilor continue, iar imaginea naturii cuprinzandu-i in bratele sale si transformandu-i in tablouri vegetale umblatoare, in marsul lor spre Domul Soarelui, m-a bantuit parca intreaga vacanta marcata de ostilitatea naturii:
"Ploaia continua. Era o ploaie deasa, interminabila, cu siroaie si aburi, era o burnita, o aversa, o fantana, o biciuire a ochilor, un curent submarin la nivelul gleznelor, era o ploaie care ineca toate ploile si amintirea ploilor. Cadea cu livra si cu tona, sfarteca jungla, taia arborii ca o foarfeca, radea iarba, sapa tuneluri in pamant si chelea tufisurile. Incretea mainile oamenilor, facandu-le sa semene cu mainile de maimuta; ploua o ploaie compacta, sticloasa, care nu se oprea."
Viciile si slabiciunile umane se rasfrang si asupra constiintelor non-umane. Sunt multe polite de platit, asa ca ne vom trezi in mijlocul unor razboaie ce imbraca forme diferite: al unui oras, al unei marionete ce capata personalitate, al unei planete ce nu se lasa cucerita. Tensiunea ia nastere dintr-un conflict mocnit pe care adesea una dintre parti (oamenii) nici nu il constientizeaza. Si tot asa, transferand viciile umane entitatilor non-umane, autorul construieste viziuni stranii ale unor posibile forme de viitor in care violenta, irationalul si neincrederea arunca asupra umanitatii o umbra si trage un semnal de alarma, invitand-o sa-si constientizeze greselile, sa mediteze la o cale de a evita scenariile puse in fata. Nu este moralizator, ci doar invita la meditatie. Pe alocuri vizionar, pe alocuri poetic, meditativ,  pesimist si neincrezator in tehnologie sau subtil si inteligent, Bradbury ne plimba prin spatiu ca sa ne ofere distanta necesara pentru a vedea in ansamblu ceea ce se intampla aici, langa noi, pe micuta noastra planeta, incercand sa ne spuna ca, pana cand nu va mai ramane nimic de urat mai sunt inca multe lucruri de iubit.