Cronica unor ploi de munte anuntate

Nu stiu cum a fost pentru voi vara asta, oamenii cu care mai comunicam de prin diverse orase de la sud de Carpati imi spuneau ca e cald si seceta, insa pentru mine perioada 10-30 august a fost una extrem de ploioasa, parca eram indianu' care umbla cu norisorul deasupra capului cam oriunde ajungea. Atat de ploioasa, ca toate planurile marete de la inceput, de a urca in Piatra Craiului la Om (sau la La Om) si in Retezat pe traseul Portilor Inchise s-au dus pe apa torentului. 

Asa ca o sa va arat niste poze cu multi nori, culori inchise si o sa va povestesc despre niste esecuri anuntate de meteorologii care spuneau, invariabil, "vremea va fi frumoasa". 

Piatra Craiului

De la inceputul anului tot dau tarcoala traseului ce porneste din Prapastiile Zarnestiului spre varf. Pentru ca vremea nu parea deloc prietenoasa in dimineata cand am pornit la drum, am decis sa nu incepem urcusul direct de la troita din chei si sa mergem intai la cabana Curmatura, poate s-or hotari si norii sa se imprastie. Asa ca incepem sa urcam pe traseul marcat cu banda albastra prin padurea uscata de brad,

pe o poteca destul de pieptisa ce scurteaza drumul spre sa cu vreo ora fata de cealalta varianta, care urmeaza cursul paraului, iesim in sa

 unde privim cu speranta spre nori, incercand parca sa-i indepartez cu puterea mintii. Rumegatoarele locale isi vad linistite de treaba, intr-un cadru ce parca ma indeamna sa le vopsesc in mov ca sa filmam o reclama la Milka. 

Ajunsi la cabana Curmatura, asteptam vreo ora sa vedem daca vremea are sanse de indreptare si, cum norii continua sa coboare tot mai amenintatori, pornim in pas vioi, pe traseul celalalt, marcat cu punct galben, inapoi spre baza. 

Si foarte bine facem pentru ca, spre ora pranzului, o liniste deplina cuprinde padurea (linistea de dinaintea furtunii), ciripitorile amutesc si totul se intuneca brusc. In atmosfera apasatoare, craniul unui berbec ne iese in cale ca un avertisment: 

Cand ajungem inapoi, in chei, potopul nu se dezlantuise inca. Ploua marunt, mocaneste, dandu-ne sentimentul apropiatei toamne.

Suvoaiele aveau sa se porneasca cand mai ramasesera vreo 100 de metri pana la parcare si sa ne goneasca repejor, aratandu-ne ca Piatra Craiului e un masiv care trebuie curtat, rugat, imblanzit, nu poti sa mergi asa, spontan, si sa ai pretentia ca poti sa urci pe creasta...

Despre plimbarea pe la poalele Fagarasului nici nu are sens sa amintesc, am ajuns intr-o dupa-amiaza insorita si doar ce ne-am uitat spre munte ca a si inceput vijelia... 

Plecam cu speranta spre Retezat, care anul trecut fusese atat de primitor si binevoitor cu noi. In drum, ne oprim pret de cateva poze sa admiram superba cetate de la Hunedoara 

si hidoasele cetati ale comunitatilor contemporane.

Fiecare dintre ele are scris undeva pe acoperis, intre turnulete, numele proprietarului. Cea de fata este "Vila lui Piedone".

Retezat

Spre deosebire de anul trecut, cand am intrat in parc pe la barajul de la Gura Apei, de data aceasta am mers din localitatea Pui pe valea raului Barbat, spre Stana de Rau. Cei care se plang ca drumul forestier de la baraj este prost nu l-au vazut pe asta... Vreo 20 de km de drum foarte prost, ce se transforma pe alocuri in mocirla, in zonele de desfasurare a taietorilor de lemne. Insa de la intrarea in parcul Retezat, numai ciupercarii si cativa turisti se mai avanta spre golul alpin de unde pornesc traseele. Poate si din cauza calitatii sale este un drum mult mai putin frecventat, cand am ajuns eram numai noi si un grup de unguri veniti cu masini de teren.

Daca seara a fost placuta, promitatoare pentru o drumetie frumoasa, 

culorile aveau sa se schimbe (normal!) imediat ce am pornit pe traseu, a doua zi de dimineata. Traseu care (speram eu) avea sa ne duca la Taul Tapului si de acolo, pe creasta Portilor Inchise. Portile nu au fost doar inchise, ci de-a dreptul trantite in nas de vreme!

Daca partea initiala a urcusului prin padure, de la despartirea traseului nostru de cel care ducea spre Saua Custurii si varful Papusa a fost placuta, mai o ciupercuta, 

 doua,

 trei,

mai o cascaduta,

cu cat urcam cerul se intuneca si norii se adunau. 

Asa ca Taul Tapului nu a vrut sa-si dezvaluie culorile insorite in fata ochilor nostri. 

In conditiile astea, nici nu s-a mai pus problema continuarii urcusului. Am pornit-o inapoi, cu norii cei incarcati de ploi pe urmele noastre si cu dorul inaltimilor crestelor ramas neostoit pentru inca un an probabil. 

Si cam peste tot s-a intamplat astfel, mai vreti poze cu ploaie? Ca mai am. Urmand drumul de la Petrosani la Obarsia Lotrului, unul minunat de altfel, dupa cum sta marturie si acest panou

am trecut muntii pe Transalpina. Si aratau cam asa: 

Iar ploaia ne-a prins la Ranca, unde a trebuit sa asteptam vreo 10 minute sa-si mai domoleasca suvoaiele.