Luna (pe jumatate) Plina de la Biertan

Luna Plina - Festival de Film Horror & Fantastic, Biertan 2016

Este un festival care se desfasoara de cativa ani in luna august la Biertan, la care am ajuns acum pentru prima oara. Asa s-a intamplat, pentru ca muntii erau inaccesibili din motive umede, am zis sa vedem cat de exotica poate fi aceasta manifestare culturala, un side project al TIFF-ului clujean, la care aflasem ca anul trecut localnicii au fugarit spectatorii cu batele pe ulita pentru ca s-a intamplat sa coincida cu sarbatoarea Sfintei Maria si, intr-o asa zi, sa vezi filme horror se pare ca ar fi semn de satanism. Pentru ca vanturile si ploile ne-au manat mai repede spre Biertan decat prevazusem,  am avut parte de o introducere in atmosfera foarte potrivita in seara de miercuri (festivalul incepea joi), dupa lasarea intunericului. O excursie la toaleta de langa sala Karloff (usa de la etaj, din centrul imaginii),  unul dintre spatiile de proiectii alaturi de cele doua gradini de vara, Méliès si Vertigo, si singurul inchis al festivalului, cu aspect de cinematograf satesc cum nu am mai vazut demult, s-a dovedit o adevarata aventura.

 

 Mai intai am trecut pe langa birtul din centru, unde doi localnici schimbau amabilitati pe un ton ridicat pornite de la un tractor al discordiei. Apoi a trebuit sa bajbaim drumul prin baia a carei usa scartaia lugubru. De curat, era curat, nimic de zis. Si apoi, la iesire, vreo trei cucuvele si-au inceput concertul, pe rand, raspunzand chemarilor celorlalte. Cireasa de pe tort, masina s-a hotarat ca nu mai vrea sa plece decat impinsa, ceea ce a doua zi dimineata ne-a prilejuit vizita unui obiectiv turistic neprevazut, un service auto din Medias. Pana si un cablu a fost furat de fantome din spatiul festivalului, insa a reaparut dupa amenintarea organizatorilor ca, daca nu este adus inapoi, se vor intreprinde "anchete neplacute".
Dupa ce s-a deschis campingul amenajat pe stadion si au inceput sa apara hipsterii (si trebuie sa ai ceva deranjat, intr-un sens aventuros ca sa pornesti pe coclauri, intr-un sat din inima Transilvaniei, la un festival de film), lucrurile s-au mai linistit si parca nici localnicii nu au mai avut aura aia dubioasa care ii infasura cu o zi in urma :).
Inainte de a incepe proiectiile propriu-zise, am mai avut putin timp sa vizitam Biserica evanghelica fortificata din Biertan, monument istoric inclus in patrimoniul UNESCO, construit in secolul XII, printre cele mai impozante din Transilvania.

Strajuind de pe un deal piata centrala, imprejmuita cu trei randuri de ziduri solide, secole de-a randul a fost motorul unei puternice comunitati, locul unde se rezolvau conflictele si se sanctionau comportamentele ce intrau in conflict cu randuielile. Stau marturie piatra de langa biserica, pe care erau asezati duminica indisciplinatii pentru a fi vazuti de intreg satul si "carcera", camera dintr-unul din bastioanele cetatii, unde erau inchisi timp de doua saptamani cei care voiau sa divorteze.

Cu un singur pat, un singur tacam, o farfurie si o cana pentru apa, imi dau seama ca oricine ar fi zis, dupa doua zile alaturi de nesuferita pereche, "gata, ne-am impacat, vrem acasa". Asa ca nu e de mirare ca se spune ca un singur cuplu si-a mentinut hotararea initiala, restul impacandu-se... cel putin de ochii lumii. 

Ce am apreciat cel mai mult pe partea turistica la Biertan este ca e un loc care nu si-a pierdut identitatea, nu a fost sufocat de porcariile vandute mai peste tot in tara pe post de suveniruri. Aici totul este autentic, lucrat de localnici, de la vasele de lemn mesterite chiar la taraba, pe loc

la tesaturile lucrate cu specific sasesc

si mancarea servita in piata, unde o tanti facea niste sandvisuri minunate cu o crema din untura, tarhon si mar ori din jumeri (asa le zicea) si branza, cu care ungea un felioi urias de paine proaspata si indesata. Deasupra, fiecare isi punea dupa gust legume si mirodenii. Era de vis, cu doar 5 lei!

Printre personajele pitoresti ale locului l-am remarcat pe Diogenele satului in piata centrala, o prezenta nelipsita de-a lungul festivalului, omul care vorbea cu sine insusi si cu toata lumea si pe betivul care, intr-o dimineata pe la 9-10 canta cat il tinea gura "Lasciate mi cantare..." ca si cum cineva l-ar fi impiedicat sa-si vada de fericirea lui. 

Si acum, festivalul propriu-zis. Partea cea mai misto este ca, pe langa filmele propriu-zise (ajung eu si acolo), erau multe activitati extra dar corelate cu tematica horror, un lucru pe care mi-ar placea sa-l vad pus in practica si la festivalurile muzicale. De exemplu, ateliere de pictat borcane si confectionat mumii, de creat monstri din pietre si peturi, de creat fantome, coarne malefice sau masti cubiste. Adica o invitatie la joaca si la dezlantuirea creativitatii. 

Mai erau un escape room si o vanatoare  de comori, la care mi-ar fi placut sa iau parte, insa cand sa le faci pe toate? Filmele incepeau in fiecare zi pe la ora 12 sau 2 si, cu o mica pauza oferita de proiectiile pe care le vazusem deja in ziua precedenta, continuau pana pe la ora 1 noaptea. Inainte sa va spun despre ele, sa amintesc ca votul publicului a decis castigatoarele, printr-o procedura care consta in infigerea unui bat in panoul cu numele filmului. Astfel, competitia de lung-metraje i-a revenit lui Shelley iar cea de scurt-metraje anagramei sale (ca pronuntie, cel putin),  Leshy.

Inainte sa vorbesc despre filme, sa amintesc si aspectele negative, doua, unul mai deranjant decat celalalt. Primul (cel mai putin deranjant ca deh, unii dintre noi isi mai amintesc cinematografele de dinainte de '89) era ca trebuia sa-ti cauti cu grija locul si sa te rogi ca in fata ta sa nu se aseze cea mai inalta persoana din public, mai ales cand filmele erau vorbite intr-o limba total necunoscuta si aveai nevoie sa vezi si o subtitrare. Solutia pe care o vad, cel putin pentru Gradina Méliès si Cinema Vertigo, ar fi  ca ecranul sa fie ceva mai inaltat. 

Iar lucrul cu adevarat enervant a fost prezenta unor "semintzari" de Mall, spectatori de week-end care nu credeam sa bata atata drum pana acolo doar pentru a vorbi un intreg film cu vecinul. Ti se pare plictisitor filmul? Du-te, bea o bere, plimba-te, nu sta sa le impuiezi celorlalti capul cu sporovaiala ta lipsita de noima. Nici macar nu era din categoria "eu am pareri bine definite despre filmul asta si vreau sa mi le cunoasca in timp real toata lumea", nu, vorbea de ale lui, ca in alta parte nu o putea face... 

Dar hai sa va spun si despre filme.

In competitia de lung-metraje, favoritul meu a fost Mi gran noche, cel mai recent film al lui Alex de la Iglesia, despre ale carui filme am mai scris eu pe aici. Deoarece vreau sa fac o postare separata cu the best / the worst, nu voi scrie despre el acum, vreau doar sa spun ca programarea unei singure proiectii, in seara de joi, inainte ca lumea sa se adune, l-a dezavantajat si lipsit de un premiu care i se cuvenea. De acord, nu era horror, dar cate dintre filmele prezentate au fost cu adevarat?! Poate doar Vizitatorul, dar din alte motive, pe care le voi detalia in postarea promisa. 

Ludo a fost o ciudatenie indiana ce incepe ca un horror clasic (2 cupluri de tineri in cautarea unui loc potrivit pentru dezlantuirea chemarilor hormonale), pentru a se transforma de la jumatate in cu totul altceva, intr-o fabulatie samanico-vampirica povestita cu o voce de Gollum. Prima parte era chiar interesanta, cu toate cliseele ei, prezentand viata de noapte a teenager-ilor indieni. Ma intreb daca cei care au arestat o actrita pentru o aparitie topless intr-un film stiu de Ludo, probabil ca nu, e prea obscur. Oricum, in partea a doua a luat-o rau si gratuit pe campii, ca si cum cineva ar fi vrut sa faca doua filme dar n-a avut bani decat pentru unul. Ma si gandeam la un remake romanesc, cu titlul "Nu ma omori, frate!", pentru ca jocul Ludo, care da titlul filmului, este o varianta a autohtonului "Nu te supara, frate!". 

Argentinianul Presagio al lui Matias Salinas a mizat mult pe partea vizuala, culori desaturate si cadre frumoase. Este un film de atmosfera, cu doua personaje, un psihiatru si un scriitor marcat de moartea sotiei, ce incearca sa faca lumina asupra imprejurarilor in care s-au petrecut faptele. Destul de ambiguu, cu un misterios om cu chipul permanent acoperit de o umbrela, pe care l-am vazut mai intai ca pe un alter-ego al scriitorului, dar se pare ca nu era. Si un final stupid, niciun psihiatru respectabil nu si-ar lasa nebunu' singur in momentul revelatiei...

Pe atmosfera a mizat si Sensoria, productia suedeza cu care are multe in comun, inscriindu-se cu brio in categoria ce s-ar putea numi horror de apartament cu fantome. Unghiuri de filmare cautate, filtre, cadre voit artistice, dar saracut ca idei. Insa nu am cum sa nu apreciez aceste doua filme dupa ce am vazut Vizitatorul... Am promis ca nu va zic acum nimic de el, dar in context m-a facut sa dau multe puncte in plus constructiei celorlalte, chiar daca si ele raman la stadiul de exercitiu cinematografic, insa unul in care, fara ca scenariul sa stie prea bine ce sa faca dintr-o idee, brodeaza frumos in jurul ei. Din pacate, un film care doreste sa creeze tensiune nu poate miza timp de 2 ore pe acelasi element, fara schimbari de ritm, pentru ca plictiseala ajunge sa omoare interesul inainte ca vreun personaj sa fie omorat de propriile-i fantasme. Nu-i bine nici sa cazi in extrema macelului, dar sa simta spectatorul ca exista acolo o idee ce se dezvolta, creste, atinge un apogeu, nu ramane asa... bleaga. 

Din punctul asta de vedere, poate Shelley este un castigator meritat al competitiei, pentru ca e ceva care creste si se dezvolta :). Chiar daca alege drumul batatorit al lui Rosemary's Baby, a fost in masura sa-si construiasca niste personaje credibile (este si meritul Cosminei Stratan, in rolul unei emigrante romance angajate de o familie daneza ce a ales sa traiasca in comuniune cu natura, fara curent si fara confortul vietii la oras, ce face ca replicile in limba romana sa sune extrem de normal, de vii), sa umple spatiile goale create de marsarea de la un capat la celalalt pe aceeasi idee. Mai precis, deoarece daneza nu poate avea copii, pentru niste bani seriosi, ce i-ar aranja acasa viitorul fiului sau, Elena accepta sa devina mama purtatoare. De aici... stiti voi ce se intampla in Rosemary. Dar pana acolo totul se deruleaza cu viteza melcului, intr-un scenariu care pare sa nu inteleaga ca nu este suficienta construirea la nesfarsit a unei atmosfere pentru a crea si tensiunea necesara unui film de gen si ca tacerile prelungite nu sunt intotdeauna marca unui film de arta, pot sa insemne si trageri de timp inutile. Pana la urma, filmul s-a bazat prea mult pe preludiu si a ramas cu actul artistic neterminat... Oricum, demonul a fost o schimbare binevenita dupa atatea fantome.

Competitia de scurt-metraje a continut tot sase filme, cateva chiar foarte reusite. Mi-a placut mult castigatorul, filmul ceh Leshy ce mi-a amintit de viziunea lui Guillermo del Torro, o poveste construita pornind de la spiritul padurii din folclorul slav. Mi-a placut si satira suprarealista La Voce, cu un macelar care lucreaza intr-un abator de porci, iubeste opera si pe Ginette, o striperita cu forme generoase ce-i aprinde imaginatia si il impinge apoi spre o forma de depresie in care-si pierde vocea. O va regasi, dar nu va fi vocea lui. The Procedure a fost ca un banc sec, pana sa-mi vina sa rad sau sa ma intreb "ce e asta? " s-a si terminat. Mayday si Death Sentence ne aduc iarasi in prim-plan minti deranjate, una a unui obsedat sexual, alta a unei femei care gaseste modul potrivit de a se razbuna pe cei care au violat-o. Somnul lui Richi a fost o delectare la inceput, unde face ce stie cinema-ul romanesc sa faca cel mai bine: sa rumege drame de apartament, sa creeze dialoguri si relatii credibile, sa aduca o nota de umor negru intr-o situatie altfel banala, ce porneste de la insomniile date de vecinii ce se aud prin peretii cutiilor in care traim. Asta pana cand vrea sa devina mai profund si acolo s-a pierdut, a plecat si filmul pe aripile stolului de pasari care a luat copilul disparut...

In afara concursului, am putut sa vizionam Labyrinth, un clasic pe care il mai vazusem deja, un film cult pentru fanii lui David Bowie (in rolul regelui goblinilor) printre care nu m-am numarat niciodata, dar cu o Jennifer Connely foarte tanara si simpatica, Genuine, o productie din 1920 acompaniata live de trupa Foley'Ala, pe care am ratat-o, fiind programata in acelasi timp cu competitia de scurt-metraje si, ceea ce am inteles ca a devenit deja o traditie, filmul de inchidere a festivalului, Rocky Horror Picture Show, nebunia muzicala a lui Jim Sharman.

Mi-a placut? Multe lucruri da, a fost o experienta cel putin interesanta si deschizatoare de orizonturi cinematografice si turistice! Cinematografic, as zice ca punctul comun al asa-zisului horror european - din ce ne-a prezentat selectia - e ca, incercand sa se delimiteze de productiile americane de duzina, se autosugestioneaza ca produce filme de atmosfera, pune filtre, foloseste cadre prelungite si pauze, dar tinde sa uite in ce scop le aplica. Ma mai duc? Probabil ca nu, prefer sa vad filme acasa, in liniste, nebruiate de nesimtirea unor spectatori. Si cum nu exista o solutie de selectie a publicului si e suficient sa arunci un cacat intr-un butoi cu miere ca toata mierea sa capete gust de cacat, probabil ca ma voi abtine pe viitor s-o degust...