Mi Gran Noche (2015)
Cei care cunosc cate ceva din filmografia lui Alex de la Iglesia vor gasi in cea mai recenta productie a sa ceva familiar, apetenta pentru stralucirea vizuala stridenta in care este mascata satira. Toata actiunea se petrece pe platourile unui studio unde se filmeaza programul de Revelion, cu tot ce inseamna el: vedete orgolioase, prezentatori ce se intrec in replici, tot felul de dubiosi ce se plimba nestingheriti pentru a plati diverse polite, figuranti care, dupa ore si zile de repetitie, trebuie sa mimeze fericirea marii nopti dintre ani in octombrie, cu toata oboseala adunata, pana cand cadrul va fi perfect. Incidente, superstitii, mofturi, flirturi si pretentii, santaj si aparenta, prefacatorie, zambete false. Totul se amesteca intr-un tumult cuceritor, antenant, fara timpi morti. Chiar daca iti dai seama ca totul e extrem de trist, percepi filmul ca pe o comedie, in care elementul horror este, poate, doar natura umana cu toate fatetele ei. Inlantuirea de situatii si replici, atitudinea emfatica a unor personaje, tot acest joc al contrastelor dintre fastul si fericirea aparenta si dramele si orgoliile care mocnesc pana cand ajung sa izbucneasca starnesc hohote de ras.
Vi-l aduceti aminte pe Raphael, cantaretul spaniol din anii '70? Daca in Balada triste de trompeta avea o aparitie cameo, aici detine unul din rolurile principale, interpretandu-l pe Alphonso (si "ph"-ul din nume nu e deloc intamplator), o fosta glorie muzicala ce spera sa se relanseze, in competitie acerba cu sex-simbolul vremurilor noi. Si o face cu mult aplomb si auto-ironie, cu o mare capacitate de detasare si apropiere in acelasi timp de rolul in care intra. Simti joaca omului din spatele jocului actorului, iti dai seama ca s-a prins in acest dans al tiraniei sofisticate pe care il executa excelent. Insusi titlul filmului este inspirat de cel al unuia dintre slagarele sale, prezent pe coloana sonora a filmului. Intelegi ca deosebirea dintre junele prim de acum vreo 45 de ani si cel din zilele noastre sta doar in modul de manifestare, in ingrosarea trasaturilor, insa in esenta sex simbolul de azi se poate transforma in tiranul solitar si ursuz de mai tarziu.
Poate ca filmul are o priza mai mare la astia mai copti, care au prins programele de Revelion de dinainte de '89, de ele mi-a adus aminte ceea ce incearca sa faca realizatorul programului ce reuneste pe platou toate personajele, pentru a le lasa apoi sa-si descatuseze capriciile, uneltirile, frustarile. Rezulta un film strident, grosier, dar intr-un mod asumat, invelit in poleiala si paietele stridente ale show business-ului. Continua ceea ce Alex de la Iglesia incepuse in La Chispa de la Vida, dar o face intr-o nota de divertisment ce aminteste de vodevilurile in care fiecare are ceva de ascuns ori de descoperit. Este genul de film ce antreneaza o reactie imediata tocmai pentru ca este un film al momentului despre o lume a efemerului, aceea a divertismentului TV, unde gagurile si poantele se succed cu repeziciune. Si s-a ras mult la proiectia lui, semn ca umorul lui Alex de la Iglesia, de multe ori brut si evident, dar pastrand mereu un substrat tragic, a fost gustat de cei prezenti. Abia cand se termina filmul te gandesti ca toate personajele alea care te-au inveselit sunt niste oameni extrem de tristi, framantati de propria plasare in raport cu ceilalti.
Din pacate, va spuneam ca a avut o singura proiectie, in seara de joi. Cum ar fi fost sa castige festivalul de film horror si fantastic o comedie?! Deloc deplasat, tinand cont de selectia prezentata.
The worst
Vizitatorul (2016)
Stiu ca cinematografia romaneasca nu are traditie in horror, stiu ca filmul de fata a fost low budget si filmarea a durat 15 zile, inteleg toate astea perfect, insa am vazut horror-uri de apartament (chiar cu fantome) mult mai bune, inclusiv doua la Biertan. Filmul incepe cat se poate de traditional pentru o productie de gen: doi tineri casatoriti, impreuna cu fetita lor, se muta in Bucuresti dupa ce sotia, Otilia, gaseste o slujba buna la firma prietenului comun al cuplului din copilarie. Trecem peste nelipsitul triunghi amoros, evident ca doi baieti iubeau aceeasi fata si ea l-a preferat pe cel care era mai aproape de ea, ca ochii care nu se vad se uita, mai ales la 10-12 ani. Sentimentele lui Vlad, devenit acum seful Otiliei, au ramas la fel de puternice. Ma rog, astea-s condimente. Ideea e ca din apartamentul in care s-au mutat disparuse o fata cu cateva luni inainte si fantoma ei incepe sa misune prin casa starnind, in loc de fiori pe sira spinarii, hohote de ras.
Spuneam ca a fost filmat in 15 zile? ei bine, scenariul pare sa fi fost scris in 2 ore. Cu replici de genul "te-am dus la psiholog ca sa-ti stearga amintirile" si altele la care publicul ramanea perplex, Pacino sa fii si nu aveai cum sa nu pari cam ridicol. Vrajitoarea la care apeleaza la un moment dat un personaj este un fel de samanita hippie blonda, parca intr-o cautare disperata a diferentierii de toate mamele Omizi ce ne bantuie imaginatia cand auzim cuvantul "vrajitoare" intr-o productie autohtona.
Chiar nu pot blama actorii, ei doar au incercat sa interpreteze, dupa puterile lor, scriptul penibil care li s-a dat. Scenariul si regia lui Jamil Hendi fac sarea si piperul filmului. Si spun asta pentru ca se apropie de categoria "so bad it's good". Adica publicul s-a distrat, a perceput pelicula ca pe o comedie, chiar daca era involuntara. Desi a fost horror, dar nu din motivele dorite, ci din cele care tin de conceptie/realizare. Esueaza lamentabil la constructia atmosferei (cum sa simti vreo tensiune cand imediat ce spune un actor ceva te cam apuca rasul?), pluseaza inutil la scenariu (fantome? prea banal, sa mai punem ceva de la noi, un psihopat), o mai da si in paranormale si rezulta un ghiveci absolut indigest, oricat de tolerant ai fi si oricat ai incerca sa-ti spui ca e o munca de pionierat intr-un gen in care nu prea sa fi aparut la noi multe filme, doar Domnisoara Christina imi vine in minte, care a iesit doar prost si superficial, dar nu stupid.
Alaturarea cu Sensoria in cadrul festivalului a fost una nefericita. Au destul de multe puncte comune: mijloace minimaliste si lipsite de efecte speciale, plasarea actiunii intr-un apartament bantuit, imagini cu casa scarii, apare chiar si batranul orb care aude multe. Insa filmul suedez arata cum se poate lucra fara sa ai buget, acordand mai multa grija cadrelor si dialogurilor. Nu este nici el un geniu, dar puse unul langa celalalt, aproape ca pare :). Oricum, Vizitatorul ne-a oferit doua ore de amuzament. Nu asta era intentia, dar e motivul pentru care nu plang ca l-am vazut. Dimpotriva, acum pot avea un punct de referinta si cred ca de aici nu se poate merge, in horror-ul autohton, decat in sus.
Poate ca filmul are o priza mai mare la astia mai copti, care au prins programele de Revelion de dinainte de '89, de ele mi-a adus aminte ceea ce incearca sa faca realizatorul programului ce reuneste pe platou toate personajele, pentru a le lasa apoi sa-si descatuseze capriciile, uneltirile, frustarile. Rezulta un film strident, grosier, dar intr-un mod asumat, invelit in poleiala si paietele stridente ale show business-ului. Continua ceea ce Alex de la Iglesia incepuse in La Chispa de la Vida, dar o face intr-o nota de divertisment ce aminteste de vodevilurile in care fiecare are ceva de ascuns ori de descoperit. Este genul de film ce antreneaza o reactie imediata tocmai pentru ca este un film al momentului despre o lume a efemerului, aceea a divertismentului TV, unde gagurile si poantele se succed cu repeziciune. Si s-a ras mult la proiectia lui, semn ca umorul lui Alex de la Iglesia, de multe ori brut si evident, dar pastrand mereu un substrat tragic, a fost gustat de cei prezenti. Abia cand se termina filmul te gandesti ca toate personajele alea care te-au inveselit sunt niste oameni extrem de tristi, framantati de propria plasare in raport cu ceilalti.
Din pacate, va spuneam ca a avut o singura proiectie, in seara de joi. Cum ar fi fost sa castige festivalul de film horror si fantastic o comedie?! Deloc deplasat, tinand cont de selectia prezentata.
The worst
Vizitatorul (2016)
Stiu ca cinematografia romaneasca nu are traditie in horror, stiu ca filmul de fata a fost low budget si filmarea a durat 15 zile, inteleg toate astea perfect, insa am vazut horror-uri de apartament (chiar cu fantome) mult mai bune, inclusiv doua la Biertan. Filmul incepe cat se poate de traditional pentru o productie de gen: doi tineri casatoriti, impreuna cu fetita lor, se muta in Bucuresti dupa ce sotia, Otilia, gaseste o slujba buna la firma prietenului comun al cuplului din copilarie. Trecem peste nelipsitul triunghi amoros, evident ca doi baieti iubeau aceeasi fata si ea l-a preferat pe cel care era mai aproape de ea, ca ochii care nu se vad se uita, mai ales la 10-12 ani. Sentimentele lui Vlad, devenit acum seful Otiliei, au ramas la fel de puternice. Ma rog, astea-s condimente. Ideea e ca din apartamentul in care s-au mutat disparuse o fata cu cateva luni inainte si fantoma ei incepe sa misune prin casa starnind, in loc de fiori pe sira spinarii, hohote de ras.
Spuneam ca a fost filmat in 15 zile? ei bine, scenariul pare sa fi fost scris in 2 ore. Cu replici de genul "te-am dus la psiholog ca sa-ti stearga amintirile" si altele la care publicul ramanea perplex, Pacino sa fii si nu aveai cum sa nu pari cam ridicol. Vrajitoarea la care apeleaza la un moment dat un personaj este un fel de samanita hippie blonda, parca intr-o cautare disperata a diferentierii de toate mamele Omizi ce ne bantuie imaginatia cand auzim cuvantul "vrajitoare" intr-o productie autohtona.
Chiar nu pot blama actorii, ei doar au incercat sa interpreteze, dupa puterile lor, scriptul penibil care li s-a dat. Scenariul si regia lui Jamil Hendi fac sarea si piperul filmului. Si spun asta pentru ca se apropie de categoria "so bad it's good". Adica publicul s-a distrat, a perceput pelicula ca pe o comedie, chiar daca era involuntara. Desi a fost horror, dar nu din motivele dorite, ci din cele care tin de conceptie/realizare. Esueaza lamentabil la constructia atmosferei (cum sa simti vreo tensiune cand imediat ce spune un actor ceva te cam apuca rasul?), pluseaza inutil la scenariu (fantome? prea banal, sa mai punem ceva de la noi, un psihopat), o mai da si in paranormale si rezulta un ghiveci absolut indigest, oricat de tolerant ai fi si oricat ai incerca sa-ti spui ca e o munca de pionierat intr-un gen in care nu prea sa fi aparut la noi multe filme, doar Domnisoara Christina imi vine in minte, care a iesit doar prost si superficial, dar nu stupid.
Alaturarea cu Sensoria in cadrul festivalului a fost una nefericita. Au destul de multe puncte comune: mijloace minimaliste si lipsite de efecte speciale, plasarea actiunii intr-un apartament bantuit, imagini cu casa scarii, apare chiar si batranul orb care aude multe. Insa filmul suedez arata cum se poate lucra fara sa ai buget, acordand mai multa grija cadrelor si dialogurilor. Nu este nici el un geniu, dar puse unul langa celalalt, aproape ca pare :). Oricum, Vizitatorul ne-a oferit doua ore de amuzament. Nu asta era intentia, dar e motivul pentru care nu plang ca l-am vazut. Dimpotriva, acum pot avea un punct de referinta si cred ca de aici nu se poate merge, in horror-ul autohton, decat in sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.