Praid's salty pride

Salina si Canionul de Sare

La Praid am ajuns in cautarea soarelui, pur si simplu pentru ca, de unde ne aflam, de la poalele Pietrei Craiului, spre nord parea luminos, am pus degetul pe harta si am zis "incolo". Oricum am cam facut in ultimii ani circuitul salinelor autohtone, asa ca... de ce nu? Desi nu este la fel de impunatoare ca Turda, avand mai degraba dimensiunile celei de la Ocnele Mari, Praid pare sa exploateze mai intensiv sarea, multe dintre produsele comercializate de celelalte doua amintite purtand pe eticheta mentiunea "Salina Praid". 

Dupa Turda, orice alta salina din Romania nu ma mai poate impresiona vizual si, din fericire, am mers acolo doar de curiozitatea vizitarii, nu de nevoie. Insa am inteles ca este o baza eficienta de tratament pentru cei interesati de climatoterapie si speleoterapie, bai, impachetari si alte ingrijiri paliative.

Dupa ce se coboara lunga scara (300 de trepte) ce ne duce la 120 m adancime, ajungem in sala principala, unde privirea imi este imediat acaparata de statuile de sare, hidos de simpatice in felul lor, amintind prin stil de Sabin Balasa si sculpturile vremilor revolute.  

In sala cea mare, inconjurata de mese la care multi isi serveau micul dejun, gasesti tot ce este nevoie pentru a petrece o zi fara sa te plictisesti (mai putin apa, ce este cu salinele astea in care nu gasesti nimic de baut in afara de cafea decat la restaurant?), de la spatii de joaca la spatii dedicate activitatilor sportive, de la locuri de relaxare la magazine, mai degraba cu maruntisuri kitch decat cu produse specifice zonei. 

Cum as vedea eu? In loc de pravalii cu plasticarii, poate ar fi mai frumos ca sarurile care se vand pe marginea drumului, afara, sa se vanda chiar acolo, in salina. Poate si mesterii de la Corund, din apropiere, si-ar putea gasi un coltisor de expunere bine protejat impotriva degradarii, desi nu cred ca se strica asa usor ceramica smaltuita. 

In ciuda faptului ca pe afisul de la intrare (sau pe bilet era asta?) scria ca in salina se interzice indoctrinarea politica si religioasa, evident ca biserica era nelipsita din peisaj, tocmai se tinea o slujba in ea. Indoctrinare sa fie, dar oficiala, nu asa, din partea oricui! Asta o spune cineva care crede ca si ora de religie de la scoala tot indoctrinare se cheama, atata timp cat nu e o istorie a religiilor, ci doar se invata rugaciuni papagaliceste ca sa creada copiii ca e suficient sa se roage si iau 10 la mate.

Nu pot sa zic ca nu rezona bine in cadrul subteran, dar parca mi-ar fi placut mai mult sa aud un concert de coarde sau pian decat un popa... Insa nu ducea lipsa de credinciosi veniti si la purificarea sufletului, nu doar a trupului.

Cum spuneam, se gasesc de toate pentru toti. Cine vrea sa isi pastreze sufletul nepurificat dar sa-si stimuleze putin adrenalina, poate alege, in functie de varsta si inaltime, unul dintre cele trei trasee adventure.

Sau poate frecventa biblioteca, galeria de vinuri ori micutul muzeu al minei, de unde afla istoria exploatarii de sare de la Praid si unde poate admira uneltele folosite de-a lungul timpului in salina. Am vazut si mina Iosif, prima deschisa, in secolul XVIII, in prezent partial prabusita, apoi am iesit la lumina soarelui. Pentru ca ziua de la Praid a fost singura a vacantei in care nu am simtit amenintarea norilor. Evident, stand mai mult prin vintrele pamantului, ploaia nu ne-ar fi deranjat asa de mult...

Am pornit spre Canionul de Sare din apropiere. Canion este mult spus, faptul ca muntele de sare ce adaposteste salina se afla in imediata vecinatate a paraului Corund nu prea transforma peisajul intr-un canion, dar a fost ceva diferit, merita vazut cel putin o data. 

La intrarea pe traseul Canionului de Sare, se achita o taxa de 6 lei pentru care primesti un bilet "de donatie", asa scrie pe el, desi eu credeam ca donatiile sunt activitati optionale, si o harta a zonei, pentru a urma constiincios si in cunostinta de cauza cele 9 puncte ale traseului, care conduc la panouri cu explicatii. Nu ar fi stricat sa existe la intrare si un frigider cu apa si racoritoare, pentru ca drumul ce ne-a purtat in imprejurimile Praidului timp de vreo ora (cu opriri generoase la obiective) ne-a deshidratat complet, simteam celulele corpului cum se despart unele de altele si pleaca fiecare in alta directie in cautare de apa. Nu ca n-ar fi fost destula, dar totul era sarat in jur. 

Pornim pe o poteca ce ne duce printr-o padurice racoroasa 

si ajungem la izvoarele si crustele de sare care ies din versanti si formeaza in apropierea paraului Corund canale si balti. Si pentru ca in singurul loc al vacantei unde mi-as fi dorit sa ploua sau sa fi plouat de curand nu se intamplase asta, totul era cam arid si paraiasele aratau cam asa

sau, in cel mai bun caz, asa: 

Conopidele de sare erau si ele cam ofilite, iar draperiile trase :P

Dar cand am ajuns la dolina de sare cu apele inghitite am simtit ca toata plimbarea a meritat. Parca ma aflam intr-o pestera frumoasa, doar ca era afara, in plin soare, iar stalagmitele si stalactitele erau din sare.

Chiar si numai pentru aceste imagini, va spun ca e un lucru de vazut. Si sa nu ziceti ca le-ati vazut deja in poza, pentru ca niciodata nu vor arata la fel. Apa le modeleaza formele cu fiecare ploaie, vanturile le imprastie granulele, le schimba aspectul. Ma gandeam cum ar fi sa "uit" pe undeva pe-acolo o camera de filmat care sa faca un time lapse de o luna. Cred ca foarte interesant!

Ne continuam plimbarea insetata chiar pe malul paraului 

si ajungem in zona crestei de sare unde "o categorie mai saraca de localnici", cum se exprima cu multe menajamente panoul, fura sarea pentru a o vinde.

Si mai zicea acelasi panou sa semnalam "Custodiei" orice activitate ilegala observata. Bun asa, turistul plateste, turistul pazeste, turistul sa prinda si hotul! Ma intreb oare daca, pentru un cost un pic mai mare al biletului, si nu pentru o "donatie" nu se putea angaja un serviciu de paza. Poate s-ar fi evitat si astfel de imagini

si senzatia de loc in paragina pentru care trebuie sa platesti ca sa o simti. Sa nu se inteleaga ca fac caz de 6 lei, ci de un principiu al delasarii si indolentei pe care nu-mi place sa-l vad aplicat in atat de multe locuri din tara. Cand un spatiu este luat in administratie, poate cei in cauza ar trebui sa se ocupe si de curatirea lui, nu doar sa incaseze niste bani, ca altfel platesti doar ca sa privesti cum isi face de cap natura si nu mi se pare deloc echitabil.

Revenind la lucrurile interesante, paraul Corund nu este unul sarat. Dar dupa ploi, cand sarea de pe versanti se scurge in apele sale, timp de cateva ore este sarat si tulbure. Iar atunci sarmanii pesti ametesc si localnicii au parte de un meniu bazat pe peste sarat prins cu mana. Apoi apa redevine dulce si se repopuleaza cu alti nefericiti care inoata nestiutori din aval si amonte spre capcana ploioasa. 

Nu am facut poze in zona cu namol sarat, exista si asa ceva, dar am vrut sa respect intimitatea oamenilor care se balaceau in el. 

Asa ca, invitandu-va sa vizitati acest loc inedit al Romaniei, spectaculos in sine dar care simte nevoia unei mai bune ingrijiri, va dau intalnire data viitoare.

Si daca tot ajungeti prin zona, ati putea opri si prin comuna vecina, Corund, daca va va face cu ochiul ceramica locala, ornata cu o tehnica diferita de cea de la Horezu, mai familiara mie.