Tuesday, 14 February 2017

Ce se intampla cu sud-americanii?


Isabel Allende - Amantul japonez

Despre cel mai recent roman al lui Isabel Allende as putea sa nu mai spun nimic in plus fata de ceea ce am spus despre ultimul roman al lui Llosa. Dar daca tot am pierdut timpul cu el citindu-l, mai pot pierde 10 minute scriind despre, mai ales ca situatia e chiar mai trista decat in cazul lui Llosa. Departe de aura magica in care isi invaluia Casa spiritelor, autoarea se apropie acum de standardul bestsellerului de consum dedicat adolescentelor visatoare si casnicelor plictisite, amintindu-mi de cartile din colectia Harlequin pe care le citeam pe la 16-17 ani pentru a invata mai bine franceza. 
Mai intai, construieste o poveste putin plauzibila, cu o tanara moldoveanca, Irina, angajata la un camin de batrani din California, unde se apropie de una dintre rezidente, Alma. Batrana se evidentiaza prin distinctia, independenta, nonconformismul si aerul enigmatic. Prietenia celor doua se transforma intr-o relatie de tip matusa-nepoata, producandu-se si cu participarea nepotului real al Almei, Seth, mostenitorul bogat atras inexplicabil de tanara saraca, discreta si modesta, careia ii face o curte asidua vreme indelungata. 
Apoi atinge tangential si cat se poate de conformist subiecte cu impact, despre care s-a tot scris dar niciodata epuizate, de la lagarele naziste la pornografia infantila, de la traficul cu fiinte umane la homosexualitate si SIDA si, ca o variatie, ca loc mai putin vizitat de literatura, la lagarele in care au trait, dupa atacul de la Pearl Harbor, japonezii din America, vazuti pentru un timp drept o amenintare la adresa sigurantei nationale, siliti sa-si abandoneze viata si rosturile pentru a locui strict supravegheati in baracile ridicate prin desert.
Avem secrete de familie, inevitabile pentru a mentine curiozitatea, dozate eficient si simplu, ca pentru un roman de consum, amintite la inceput in treacat, ca sa starneasca interesul, detaliate ulterior. Sau nu, unele dintre ele par sa se dilueze printre firele romance-ului, ca de exemplu povestea fratelui pierdut si regasit al Almei. Isabel Allende isi struneste povestea (singura miza a cartii) cursiv, dorind sa mentina ritmul lecturii, arunca momeli, creeaza personaje ce nu aduc nimic nou in literatura, pe care le-am mai vazut de atatea ori incat nu-mi starnesc nici un fel de interes, se complace in dulcegarii, strecoara in biografiile eroilor componente sociale si detalii de epoca, unele familiare cititorului roman, cum ar fi aspectele legate de moldovencele naive plecate la munca in strainatate cu mari sperante pentru a se trezi sclave sexuale in cine stie ce bordel din Turcia sau adoptia in strainatate a maidanezilor autohtoni. 
Este o carte plina de incongruente si iubiri implauzibile, de-alea mari, care dureaza o viata insa nu conving deloc, nu ca n-ar fi posibil, ci fiindca distanta dintre protagonisti, mostenirile lor spirituale si culturale sunt atat de diferite incat cu greu iti poti imagina ce afinitati ar putea avea doua persoane cu background atat de opus.  Desi trecutul este schitat foarte sumar, parca am avut tot timpul lecturii senzatia ca e prea mult, ca se forteaza conexiunile, intinse in anumite directii doar pentru a-i mai da autoarei prilejul de a ne mai servi o lingurita de condiment social trantit in salata amorurilor mai vechi sau mai noi ce incalca stereotipurile burgheze. 
Este o diferenta ca de la cer la pamant intre saga familiei Trueba si aceasta dramoleta de familie previzibila cu aspect prolix, intre perspectiva nuantata, cu accente stranii de a privi lumea de acolo si cea simplista, in alb si negru, din romanul de fata. Pentru un roman siropos, nu e foarte rau, Allende stie sa-si adune laolalta piesele puzzle-ului pentru a oferi deznodamantul asteptat si toata lumea e fericita, si autoarea ca a scris o carte care probabil se vinde bine, si ocazionala cititoare ce o va cumpara de la ghiseul din gara ca lectura anuala in tren, pentru ca pare o poveste de dragoste, ceea ce si este, faptul ca e una de duzina conteaza mai putin, dar si cititorii nefericiti ca mine, care pot spune bine ca s-a terminat cu toata aceasta scotoceala intruziva a personajelor prin vietile celorlalti in cautarea senzationalului si a secretelor!
De aceea nu pot decat sa ma scarpin in crestet cu perplexitate si sa ma minunez ce naiba s-o intampla cu sud-americanii. Astia consacrati si in viata. Le-a inchis cineva robinetul magic? Au descoperit reteta simpla, mai putin consumatoare de timp si de talent de a face bani si se complac in comoditatea succesului dat de un nume pe care si l-au creat altfel decat prin ceea ce scriu acum? Cand a plecat Marquez a luat cu el toata inspiratia literara a continentului? Ce sa fie, ce sa fie?

No comments:

Post a Comment