O animatie japoneza... americana

Kubo and the Two Strings (2016)

Studioul de animatie Laika (va amintiti Boxtrolls?) revine in forta. De data aceasta, cu o minunata combinatie de stop motion si obiecte printate 3D. Plus un schelet urias de vreo 200 de kilograme si 4 metri inaltime, care se zice ca ar fi cea mai mare si mai complicata papusa construita pentru un stop motion. Dincolo de munca si imaginatia impresionante pe latura vizuala, intr-o pelicula unde poti vedea de toate, de la delicate figurine origami pana la o corabie alcatuita minutios din 250.000 de frunze imprimate, gasim o poveste la fel de atent construita prin care creatorii au reusit sa aduca animatia japoneza, cu lirismul si ciudatenia ei, mai aproape de publicul vestic. Au cosmetizat-o cu doza de umor necesara divertismentului, au creat un scenariu ce transmite stari nuantate, au pastrat partea misterioasa ce se desluseste treptat, tasnind din fascinanta traditie populara japoneza. Si asa ia nastere probabil cea mai reusita animatie dintre cele propuse anul asta la Oscar, unde se simte subtil si inspiratia lui Miyazaki, dar cat sa nu deranjeze neconsumatorii de animatii prea artistice si simbolice.

Povestea este plasata in vechea Japonie, in epoca cand extraordinarul prindea viata din eroismul samurailor si din interactiunea spiritelor ceresti cu pamantenii. In centrul ei se afla Kubo, baiatul cu un singur ochi care stie sa insufleteasca hartia, sa o transforme in personaje care, insotite de sunetul chitarii sale cu doua corzi, alcatuiesc povesti pe care satenii din apropierea pesterii unde locuieste impreuna cu mama lui le asculta cu sufletul la gura. Este un har ce ii va fi de folos mai tarziu in aventurile sale. N-am sa le dezvalui, spun doar ca parteneri de drum ai lui Kubo vor fi o figurina origami, o maimuta si un carabus samurai amnezic. 

Sper ca aceste personaje atipice pot fi in masura sa va trezeasca interesul. Daca nu, poate actorii care le dau glas. In rolul principal, il avem pe Art Parkinson, mai cunoscut ca unul dintre copiii familiei Stark (cel care nu stie sa fuga in zigzag!). Maimuta este interpretata de Charlize Theron iar carabusului, elementul plin de umor al filmului, ii da voce Matthew McConaughey, care marturisea ca le-a citit copiilor sai scenariul pe post de poveste de spus inainte de culcare. Mai ca ii invidiez pe cei mici! In rolurile eroilor negativi, glasuiesc Ralph Fiennes si Rooney Mara. Sa il mentionez si pe George Takei (stiu ca are multi admiratori, nu neaparat pentru performantele sale actoricesti).

Absurdul initial se desluseste treptat si, asa cum foile de hartie izolate ce zboara prin aer isi desavarsesc baletul imbinandu-se in figurine cu sens, se transforma intr-o poveste care ne vorbeste despre curajul de a face o alegere, pierdere, acceptare, uitare (amnezia poate fi uneori o forma de impacare cu sine si cu ceilalti, de iertare, nu unul, ci chiar trei personaje trec prin diferite stadii ale ei), despre viata si moarte, intr-o succesiune de secvente unde scenariul are greutate, nu este un simplu pretext pentru a etala iscusinta tehnica. Este din ce in ce mai greu, pe masura ce trece timpul, sa aduci in atentia lumii o poveste originala. Este din ce in ce mai greu cand cresti sa accepti o poveste, pentru ca de la un punct incep sa ti se para ca sunt toate prea asemanatoare. Asa ca incepe sa conteze mai mult cum este spusa decat ce spune de fapt.  Asta, insa, este una care m-a prins din ambele parti. Prin personajele sale, prin modul in care interactioneaza, prin plasarea intr-o lume pe care nu o vizitam prea des, nici literar nici cinematografic, dar si prin forma vizuala in care este imbracata, Kubo aduce un aer de prospetime. Cred ca e un film si pentru copii, dar parca mai mult pentru cei mai mari. Pe cei mici, care nu-i inteleg subtilitatile amare, ii va inveseli. Pe cei mari ii va si intrista, dar vor gasi si momente vesele, cat sa ramai la sfarsit ca imparatul din povestea autohtona, cu un ochi plangand si cu altul razand.