Naufragiul

Silvina Ocampo - Promisiunea 

O femeie cade in mare de pe un vapor. In orele cand inoata ca sa-si salveze viata, luptand din rasputeri cu propriile senzatii si spaime, ii face o promisiune Sfintei Rita, cea care se crede ca ajuta la implinirea lucrurilor imposibile ca, daca va scapa, va scrie cartea asta. A ajuns la liman? Poate ca da, din moment ce avem in fata ochilor nu numai rememorarea unui naufragiu real, ci si al unuia metaforic, printr-o viata redata intr-o succesiune de portrete si tablouri din care i se contureaza amintirile. Sa citesti un mini-roman fragmentat, alcatuit din secvente individuale, unele fara legatura si continuitate cu altele, poate sa nu para cea mai imbietoare invitatie la lectura. Insa nu atunci cand pictorul, creatorul expozitiei ce s-ar putea numi "Naufragiul", autoarea portretelor este Silvina Ocampo, cea care m-a cucerit in Furia si alte povestiri cu capacitatea de a construi o lume ca o bomboana fondanta, cu decoruri pastelate desprinse parca din filmele lui Wes Anderson, pentru a arunca apoi in mijlocul aparentei seninatati si armonii tot raul si veninul. 

Imaginile de aici urmeaza ordinea in care le clasifica memoria, cu reveniri si completari. Ceea ce isi propune este sa descrie persoane, nu situatii, nici relatii, dar este inevitabil sa nu se ajunga la o corelare intre ele, sa nu transforme o realitate in altceva, suprapunand imaginile noi peste amintirile mai vechi. Uneori intr-un singur paragraf, magia personajului se petrece prin diluarea pe nesimtite a frumosului in urat sau (mai rar) invers. Pentru ca personajele Silvinei Ocampo, majoritatea feminine, schitate lapidar in capitole ce le poarta numele, au in mare parte trasaturi dizgratioase, grotesti, caricaturale. "Sonia avea o fata de peste naucit, par decolorat, gura fara buze." "Nasa obeza, usoara ca un balon, bea intruna vin negru intr-un colt". "Rodolfa era grasa si flescaita, cu o privire visatoare ce amagea pe oricine. Norah era aspra, slaba si colturoasa ca un barbat. Ceferina, o miniatura. N-o iubea nimeni, pentru ca era barfitoare." Si tot asa, imagine dupa imagine, cunoastem o vanzatoare de fructe, un croitor, o mama si fiica sa abandonata, prietene, barbati iubiti, o batrana care s-a hotarat sa se marite prin corespondenta, pana si un pigmeu vazut intr-o fotografie, pentru care exilul este o condamnare la moarte, ca si cum un film foto s-ar derula prin fata cititorului, cu imagini estompate, in alb-negru, unele recurente dar in cadre diferite, altele cu obiectele inconjuratoare ce le definesc, ramanandu-le atasate pentru totdeauna in evocarea protagonistei. Si aceste imagini in alb-negru alcatuiesc chiar inexplicabilul existentei, in care un chip poate sa includa in aceleasi trasaturi frumosul si uratul, binele si raul. 

La sfarsitul fiecarei evadari in amintire, are loc revenirea in prezentul cel plin de interogatii: "Si daca ar aparea acum o balena, un peste spada ori un leu de mare, ce-as face?"; "Ce-o exista oare pe fundul acestei mari? "Vapoare care-au naufragiat? Ruine?"; "Cum sunt oare sirelele? Oribile, minunate, divine?"; "Cum vor face sa ma urce pe vapor? Vor reusi sa ma vada? Ma vor auzi? Ce are sa spuna Leandro? Sunt indragostita?"; "Am oare inima? Ori s-o fi pierdut in apa de mare?". Si sunt multe-multe, un tir continuu, pentru ca rememorarea e un mod de a simti ca esti inca in viata, iar reflectia, ganditul la orice, un resort ce continua sa impinga corpul inainte, pastrand mintea treaza, impiedicand-o sa cedeze vointei valurilor. Chiar si atunci cand sentimentele generate de ganduri sunt rusinoase, ele sunt exprimate, fiindca sinceritatea poate contrabalansa forta marii. 

Eroina Silvinei Ocampo este o Seherezada ce-i povesteste marii, mortii, pentru a o imblanzi, pentru a o indupleca sa o crute. Iar naufragiul ei e pentru mine mai mult unul metaforic, o alunecare prin valurile vietii, din care incearca sa salveze de uitare fragmente, senzatii, episoade. Nu este chiar un flux al constiintei, pentru ca fiecare amintire e riguros delimitata, ci mai mult o istorie fragmentata a unor descoperiri, cu episoade de factura suprarealista si magica ori cu final abrupt, care te lasa uneori naucit. De altfel, autoarea, care marturisea ca nu-i plac lucrurile conventionale, nici pentru acest roman nu a considerat necesar sa construiasca un final, ceea ce se potriveste perfect cu deriva prin valurile literaturii in care ne poarta. Mi-au placut mai mult povestirile, dar ma bucur ca i-am citit, in cele din urma, si acest volum.