Reconciliere?

Manchester by the Sea (2016) 

Daca va place ca un film vizionat sa va ofere o senzatie de bine, ar fi preferabil sa sariti peste cel de fata. Pentru ca nimic din el nu aduce un zambet pe buze. Este trist si devine si mai trist. De la primele cadre, cand il cunoastem pe taciturnul si izolatul Lee Chandler, omul bun la toate (instalator, gunoier, reparator de usi) pentru un complex rezidential din Boston, pana la sfarsit, este suficient cat sa-i ofere spectatorului o repriza depresiva.
Existenta monotona a protagonistului este intrerupta de un telefon de "acasa", dintr-o localitate de pe coasta oceanului (daca v-ati gandit vreo clipa la Manchester-ul englez, nu despre el e vorba), unde fratele sau tocmai a murit, lasand in urma fiul adolescent, de 16 ani. Prin testament, Lee a fost numit tutorele tanarului. Insa revenirea in orasul natal nu este doar ocazia de a reinnoda relatii abandonate cu mult timp in urma, ci si de a se confrunta cu propriii demoni, cu amintirile. Alcatuit din flashback-uri ce ne poarta intr-un alt timp, cand Lee avea o familie, ne introduce treptat in viata din care a fugit, ne dezvaluie imagine cu imagine, luandu-si timp sa intrige si sa trezeasca interesul, drama pe care o poarta in suflet, doliul permanent construit pe vinovatie si remuscari traduse in lungi taceri sau izbucniri de furie.
Pana la urma, daca vrem sa gasim in film si altceva decat radiografia unui personaj, singurul reper ramane doliul, mai vechi sau mai recent, asumat ca o vina personala ori cu lejeritatea adolescentei, ce mi s-a parut tratata extrem de superficial, incat a ajuns sa inhibe orice sentiment de compasiune pentru tanarul Patrick (Lucas Hedges). Descarcarea sa emotionala venita parca prea tarziu mi s-a parut cu atat mai artificiala.

Manchester by the Sea este o drama cu o pronuntata atmosfera de film american indie, ceea ce si este de fapt, in genul acela teribil de gustat de publicul Sundance si de o mare parte a criticii, devenit deja cliseu, desfasurat intr-o nota contemplativ-melancolica ce imbratiseaza toate caracteristicile genului: ritmul lent si meditativ, culorile estompate, cadrele inanimate ale unei naturi impasibile la framantarile oamenilor, actori din linia a doua, cum este acest Casey Affleck, mai putin cunoscut decat celebrul sau frate, insa acum nominalizat la Oscar, accentul pe drama umana individuala, prezentata cat se poate de fidel si natural, prezumtia ca spectatorul este suficient de inteligent sa inteleaga singur, fara gesturi si replici teatrale, ce se intampla in mintea si sufletul eroilor, de unde jocul retinut, interiorizat, o tema ce graviteaza in jurul ireparabilului, a pierderii, intervenita in cazul de fata in urma unei greseli ireparabile ce-i umbreste existenta protagonistului, plasarea in cotidianul tern, unde singurul eveniment (oarecum) imprevizibil este moartea. 

Cred ca acest indie by numbers, alaturi de comparatia cu alte filme vazute in ultima vreme cu aceeasi tema la care m-a dus cu gandul (The Broken Circle Breakdown in special) ca si faptul ca am gasit o Michelle Williams egala cu sine, cea din Blue Valentine, si un scenariu pe alocuri neconvingator care, accentuand trairile personajului, lasa un gol in tot si se incheie brusc, anihiland parca orice esafod al istoriei depanate, i-a scazut din valoare in ochii mei. Casey Affleck are, intr-adevar, o reprezentatie demna de nominalizarea la Oscar.  Filmul nu, l-am mai vazut...