Filmele (in)corecte politic

Mie mi se pare deja o lipsa totala de corectitudine politica sa imparti productiile in filme "albe" si filme "negre", cand normal ar fi sa zici doar filme bune si proaste, fara culoare rasiala. But hey, Hollywood, you asked for it dupa tot scandalul de anul trecut cum ca filmele negre si actorii lor nu s-ar fi bucurat de atentia juriului Oscar. Poate pentru ca nu au meritat?? 

Drept pentru care, avem anul acesta din plin, probabil ca unele, daca nu ar fi fost atat de "negre" nu ar fi avut ce sa caute pe lista candidatilor. 

Primul in ordinea vizionarii, 

Hidden Figures (2016)

O dubla lovitura: rasiala si feminista. Si pentru ca filme biografice cu o singura protagonista  s-au tot facut, ce si-au zis autoarele productiei de fata si probabil si cea a cartii? Hai sa punem trei la pret de una. Si asa a aparut istoria celor trei negrese care au lucrat la NASA la inceputurile dezvoltarii programului spatial, prin anii '60. Tot respectul pentru munca lor, insa filmul este mediocru. Prea demonstrativ, focusat pe latura profesionala a activitatii celor trei, ridica o bariera empatica in calea spectatorului,  consolidata de si faptul ca, atunci cand inghesui trei eroine in aceeasi poveste, nu prea-ti ramane loc sa le dezvolti, sa construiesti pe marginea biografiei fiecareia dintre ele. Mi-a displacut si viziunea unilaterala a negreselor minunate si geniale intr-o lume a albilor ingrati, rauvoitori, rasisti (cu vreo doua exceptii) si mult mai slab pregatiti profesional. Daca s-ar fi inversat culoarea personajelor, probabil ca ar fi trezit protestele comunitatii negre. Are o agenda clara, si-a implinit-o, insa fara pic de sare si piper. Nu are umor, nu are momente care sa creeze vreo tensiune, e plat si abia am rezistat sa-l vad pe tot. 

Urmeaza 

Fences (2016) 

 Cand actorul din rolul principal este si regizorul filmului, se intampla ce s-a intamplat aici: Denzel Washington e bun, dar nu si cand isi fura singur caciula si isi ofera prim-planul absolut al propriului film, devine obositor. Pentru a straluci, a ales un scenariu cu mult text. Se vorbeste tare mult in filmul asta, iar temele importante tind sa se piarda prin oceanul de small talk care sufoca fiecare cadru. Denzel interpreteaza rolul unui barbat ajuns in momentul de criza a varstei a doua, in conflict cu sine insusi, cu viata dusa pana atunci, in cautarea identitatii. Insa nimic nu este sugerat, totul este explicat si supraexplicat in film, principalul sau pacat fiind, cred eu, cel al oratoriei excesive. Are mai mult aspectul unei piese de teatru decat al unui film si regia urmeaza scenariul, intarind aceasta senzatie, cu cateva cadre precise in care se fac si se desfac conflictele intre personaje, cel mai important fiind curtea de langa casa, careia eroul ii construieste un gard. Un gard a ridicat si in calea propriilor sentimente, nevoia de a-i proteja pe cei din jur capatand manifestari tiranice si generatoare de tensiune. Am apreciat mai mult discretia si jocul retinut, interiorizat, al Violei Davis, si ea nominalizata la Oscar pentru rol secundar, decat explozia de acaparare a ecranului, pe alocuri exagerata, a lui Denzel, nominalizat pentru rol principal. Cred ca Viola Davis are sanse reale si pe bune sa castige premiul.

Moonlight (2016) 

Este singurul din cele trei care, dupa pararea mea, isi merita nominalizarea pentru cel mai bun film. Desi nu este nici pe departe cel mai bun si desi, fiind mai rasarit decat cele de mai sus, a reusit sa inhate nu una, ci opt nominalizari, putin cam umflat as zice. Asta nu-l face insa mai putin rasist. Sau da? E rasism cand un alb ii spune unui negru "nigga", dar e o forma de alint cand cuvantul respectiv e rostit de un negru? Fiindca personajul principal are parte din plin de astfel de apelative, venite chiar din sanul comunitatii lui. Filmul ce urmareste evolutia lui Chiron, un tanar afro-american, este structurat in trei parti, fiecare corespunzand unei varste si unei etape a descoperirii de sine: familiala, sexuala si sociala. Este unul din acele filme ce mediteaza asupra conditiei si dezvoltarii umane intr-un mediu guvernat de violenta, droguri si de absenta unei indrumari parintesti la varsta cand un copil are mai multa nevoie. 

Ce il face insa pe film sa fie diferit, sa se distinga de multimea de filme "de ghetou" al caror continut si univers le cunoastem deja, degradarea individului sub mana nedreapta a destinului, formarea intr-un mediu unde egalitatea de sanse este un concept abstract si concretul e dat de legea strazii, este viziunea poetica si contemplativa a regizorului Barry Jenkins, chiar daca uneori da impresia ca se straduieste cam mult sa faca "arta" si-si acompaniaza opera cu o muzica bombastica si inaltatoare, de zici ca te uiti la La grande bellezza (care v-am spus cat mi-a displacut). Insa filmul are unitate si o atmosfera ce penduleaza intre erotism si violenta, intre iluzie si realismul cel mai crud, avand ca reper simbolic apa, refugiu si punct de calm si siguranta intr-o lume unde un copil poate deveni, impotriva vointei lui, ceea ce se asteapta ceilalti sa devina. Cliseele si previzibilul sunt acolo, dar transpuse intr-o viziune simbolica, pe alocuri onirica, incat ghetoul lipsit de perspective ajunge sa capete o anumita poezie, mai ales pe latura vizuala. 

Si chiar daca se raporteaza la lumea neagra a periferiei, reuseste sa-i strapunga granitele si sa aduca in fata spectatorilor un film al formarii in care-si gasesc locul emotii si trairi universale, sa-si depaseasca negritudinea cum s-ar spune, ceea ce nu reusesc celelalte doua. 

Pentru mine filmele nu sunt despre "albi" si "negri", ci despre oameni, iar Moonlight este singurul din calupul de filme afro-americane nominalizate care imi vorbeste despre oameni chiar daca ei sunt negri, chiar daca radacinile sociale sunt puternice, despre o cautare a identitatii prezenta la fiecare dintre noi, chiar daca se traduce altfel, in functie de experientele formatoare ale fiecaruia.