Thursday, 16 February 2012

Un film fara cuvinte



The Artist (2011) 

In sfarsit, mi-am gasit favoritul la Oscarul 2012! N-a fost nevoie sa tipe la mine, sa ma implore sa-l plac, sa ma traga agresiv de maneca prin imagini cautate ale genezei umanitatii, sa-mi sfasie sentimentele umanitare inducandu-mi vreo senzatie de culpabilizare daca mesajul ma lasa rece. N-a fost nevoie sa-mi umple ecranul cu nume mari, cu cei mai faimosi actori ai Hollywood-ului, fiindca vine din Franta. A fost de ajuns sa-mi vorbesca fara cuvinte, sa-si incline capul cu modestie in fata monstrilor sacri ai cinematografiei mute, sa-mi propuna o poveste, deloc extraordinara, dar plina de emotie si tandrete. O poveste din vremea cand inscriptiei "Hollywood" inca nu-i fusesera amputate ultimele patru litere "land", pentru a recunoaste transformarea a ceea ce se dorea o zona de dezvoltare imobiliara intr-un spatiu dedicat celei de-a 7-a arte. 
Suntem in 1927, anul cand filmul mut isi traieste ultimele momente de glorie. Unul dintre starurile sale este George Valentin, ale carui filme aventuroase si romantice fac deliciul publicului. El este insotit pe ecran de simpaticul sau caine (Uggie e un "actor" canin deja cunoscut, aparand si in Water for Elephants), cel care, conform conventiilor filmului mut, este in masura sa salveze eroii de la un dezastru. Caci dezastru se prefigureaza a fi pentru eroul nostru aparitia filmului sonor. 
Dupa momentele de scepticism in fata succesului acestora, considerandu-le doar o moda trecatoare, Valentin se vede invins. Lumea are nevoie de figuri noi, de voci care sa exprime mai complex trairile, astfel ca el se va retrage pentru o vreme, infrant, asa cum s-a intamplat si cu modelul real al personajului, Douglas Fairbanks. Pentru a nu mai exista indoieli asupra acestuia, fiindca numele duce cu gandul la un alt faimos actor al cinematografului mut, care nu a apucat insa trecerea la filmul sonor, exista chiar o scena de actiune a eroului interpretat de Jean Dujardin (caruia ii tin pumnii si pentru candidatura la rol principal masculin)  extrasa din filmul original Masca lui Zorro cu Fairbanks, in care personajul principal a fost inlocuit de el. 
Dincolo de poveste, emotionanta in sine, se vede migala cu care se reconstituie o epoca, atentia la detalii, grija pentru imagine, care, desi in alb-negru, a fost adaptata la standardele tehnice ale anilor 2000, demonstrand ca, desi cinematografia inseamna evolutie, pana la urma ceea ce uneste generatiile este aceeasi magie si fascinatie creata de marele ecran. Reprezentarea momentului transformarii este plina de incarcatura afectiva, publicul invata, impreuna cu actorii, sa dea glas sentimentelor exprimate pe ecran, sa rada si sa planga, sa se manifeste zgomotos. 
Un rol excelent face si Bérénice Bejo, interpreta lui Peppy Miller, careia ii reda cu mult talent transformarea dintr-o tanara actrita aspiranta in diva cinematografului sonor.
Este paradoxal cum un film fara nicio pretentie de originalitate reuseste sa fie atat de proaspat, cum intoarcerea la radacini poate fi evocata fara patetism, fara retorica nostalgica, doar prin atmosfera si conturarea personajelor, prin cadre bine alese, prin referinte subtile la o lume care, desi disparuta, sta la baza cinematografului asa cum il cunoastem astazi. Nu numai povestea pe care ne-o spune, ci fiecare detaliu, creat din imagini uneori induiosatoare, alteori comice, uneori strecurand o doza de naivitate sau candoare, reuseste sa ne faca sa uitam ca nu privim un film conform cu standardele actuale. Nu i-am inteles deloc pe spectatorii care, la un cinematograf din Anglia, si-au cerut banii inapoi fiindca nu fusesera avertizati ca urmeaza sa vizioneze un film alb-negru, si mut pe deasupra... Eu as considera ca m-ar jigni un vanzator de bilete care ar incepe sa-mi spuna la ce film urmeaza sa merg, se presupune ca stiu deja ce am ales. Mai mult decat indignarea provenita din ignoranta, n-am inteles cum nu au putut trece peste prejudecati, cum de nu i-a furat mirajul delicat de pe ecran. Probabil cand intri in starea de indignare si revolta nu prea mai poti reveni in cea propice pentru a-l savura si un film care trebuie ascultat cu ochii e prea mult pentru oamenii care nu mai stiu sa asculte... Gratie lipsei cuvintelor, reusim sa ne indreptam atentia asupra expresivitatii chipurilor, asupra detaliilor gesturilor, privirilor, mimicii, toate recreand limbajul dintr-o alta perspectiva decat cea traditionala. 
Se pare ca ideea prinde, fiindca dupa productia franceza a lui Hazanavicius si alti regizori au fost inspirati sa accepte provocarea filmului mut. Anul acesta va aparea pe ecrane si un film dedicat biografiei lui Rudolph Valentino, o alta figura emblematica a filmului mut, Silent Life. Stay tuned!

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.