Din Brasov, in zbor spre Arcturus

Concert Arcturus, 5 mai 2012, Centrul Cultural Reduta, Brasov 

  

Prin 2007, cand am aflat ca Arcturus s-a desfiintat, imi pierdusem orice speranta de a mai vedea vreodata live una din trupele mele preferate. Pe la sfarsitul anului trecut, am aflat cu bucurie despre reunirea lor si inceperea lucrului la un nou album. Si apoi... mi s-a implinit un vis. Urmeaza ceva rar de cand imi insir pe diverse pagini impresiile despre concerte, un show despre care vorbesc numai la superlativ. Nu am nimic de reprosat, totul a decurs perfect, incepand cu organizarea, cu modul in care s-au desfasurat ridicarea rezervarilor si intrarea in sala, continuand cu modul amabil si politicos in care s-au solutionat eventualele neintelegeri sau controverse, cu faptul ca bodyguard-ul de pe scena era, mai degraba decat un paznic, un ajutor, un asistent gata sa potoleasca infierbantarea din fata oferind publicului agitat cate o sticla cu apa, cu locatia, una care, in ciuda existentei scaunelor, permitea si crearea atmosferei necesare la concert, cu faptul ca nu se fuma in sala (si da, ca fumator va spun, nu mi-am dat seama cand a trecut recitalul de o ora si jumatate, nu am simtit nevoia sa fumez deloc sau sa ies afara, practic spectacolul oferit de Arcturus nu a avut timpi morti), cu sonorizarea foarte buna, fiecare instrument distingandu-se cu claritate. Nu stiu mai in spate cum era, am inteles ca la fel de bine.
 Cand recitalul propriu-zis, pe care il astepti de atata timp, este insotit de toate acele detalii de organizare care pot parea neinsemnate dar influenteaza mult starea de receptare a showului si calitatea lui, experienta in sine se transforma intr-una de neuitat, traita la intensitate maxima, savurata din plin. Cu atat mai mult am apreciat absenta vreunei trupe de deschidere. Am vrut din tot sufletul Arcturus, am primit Arcturus. Si atat, restul e tacere, nicio trupa de deschidere nu ar fi putut genera o atmosfera comparabila.
Asa cum steaua al carei nume il poarta, una dintre cele mai luminoase de pe bolta, era inzestrata de astrologii si practicantii stiintelor oculte din Evului Mediu cu proprietati magice, fiind considerata a aduce bogatie si prosperitate prin navigatii si calatorii, cei cinci membri ai trupei ne-au imbogatit sufleteste intr-o seara primavaratica de inceput de mai, oferindu-ne o calatorie in universul lor muzical, prin toate cele 4 albume, uneori lenta si linistita, alteori agitata ca o furtuna dezlantuita pregatindu-se sa transforme ambarcatiunea intr-o epava. 

Nu ma intrebati despre proiectiile video care se derulau in spatele lor, in rarele momente in care am apucat sa arunc o privire vedeam imagini ale cosmosului, ca si cum o nava spatiala ne-ar fi dus in zbor catre necunoscutul abisal al galaxiei. Doar cateva secvente fugitive, franturi a caror derulare nu am putut-o urmari, intr-atat ma fascinau cei 5 muzicieni de pe scena pe care incercam sa-i urmaresc cu toata atentia, sa nu le scap nicio miscare, niciun sunet. Ei insisi erau mai mult decat suficienti pentru a da publicului acea stare de gratie pe care rareori o traiesc la un concert. Incepusem sa ma intreb daca intotdeauna blazarea vine odata cu varsta, dar am descoperit cu bucurie ca inca mai pot sa vibrez, sa intru intr-o stare pe care doresc sa o prelungesc si dupa ce ultimul acord se stinge. 

Vortex (voce), Hellhammer (tobe), Sverd (clape), Skoll (bass) si Knut Magne Valle (chitara) sunt cele cinci colturi ale unei stele ce a stralucit pana la a-mi devora sufletul cu lumina ei. Toti muzicieni cu experienta (numiti oricare dintre trupele faimoase ale black metalului norvegian si este putin probabil ca macar unul dintre ei sa nu fi trecut la un moment dat pe acolo), fiecare cu carisma lui, cu propriul mod de a hipnotiza publicul, reusesc sa functioneze, in ciuda individualitatilor puternice, ca o echipa (cam in genul filmului cu supereroi pe care l-am vazut recent si despre care urmeaza sa va povestesc), in care fiecare isi lasa amprenta muzicala, iese in evidenta, dar fara a-i eclipsa pe ceilalti. ICS Vortex, intr-o cu totul alta ipostaza decat il vazusem cu Dimmu Borgir, mult mai ludica, era atat de relaxat, se vedea ca este o provocare placuta pentru el sa-si moduleze vocea de la growling pana la trilurile teatrale de soprana, pe piesele de pe Masquerade Infernale mi-a dat senzatia ca live vocea ii urca si mai mult, o moduleaza mai frumos decat o facea pe disc, probabil fiindca acolo rolul de "primadona" ii revenea lui Garm. Totul parea o joaca, atat de simplu si totusi atat de complicat, cu liniile sale melodice imprevizibile si fragmentate, cu ochelarii sai de sudura (sau sa fi fost de aviator din primul razboi mondial?) care-i dadeau un aspect de extraterestru coborat printre noi pentru a ne fascina cu un timbru vocal venit parca din sferele astrale. Knut Magne Valle, desprins parca dintr-o poveste vikinga, cu chitara sa cu 7 corzi, incrustata cu ramificatii in relief, amabil si zambind de fiecare data "la poza", tenebrosul si misteriosul Hellhammer, acest master of disguise ascuns nu doar in spatele tobelor, ci si dupa o impenetrabila masca argintie, Sverd cu alura lui de Spiderman, si el cu ochelari ca si Vortex, jongland cu cele trei clape pentru a crea linii melodice sublime si rafinate peste care se suprapuneau ritmul si tehnica basului lui Skoll. 

Nu cred ca exista sunet experimental posibil de redat pe aceste instrumente care sa le fie strain, tot ce s-ar putea spune in materie de armonie avangardista cu cinei, clape, corzi de chitara si bas, toate senzatiile pe care le-ar putea crea, de la nebunie si dezlantuire pana la uimire, melancolie si emotia cea mai profunda au fost acolo. Si tot timpul au lasat impresia ca se joaca, ca nimic nu este greu, ci doar o relaxare, o gluma muzicala, o piesa de teatru in care virtuozitatea artistica s-a impletit cu cea tehnica, in care break-urile, armoniile, salturile nebunesti de la un ritm la altul nu au lasat nicio clipa de monotonie, de repetitivitate sa planeze asupra unei seri imposibil de uitat.

La final, strangeri de maini, bete de tobe si pene de chitara impartite in public, si magia e gata, se trage cortina, se striga "bis", ma trezesc ca dintr-un vis care mi se pare ca a durat muuult prea putin, dar calatoria s-a sfarsit, ma regasesc din nou intr-un Brasov mirosind a flori de liliac invadat de cetele de rockeri din toata tara (cel putin din Bucuresti stiu ca am vazut mai multi cunoscuti decat publicul total al unui concert de club de pe la noi). Arcturus ne-a purtat cu muzica lor stelara pana departe, la capatul universului si, dupa revenirea pe pamant, ii astept cu nerabdare sa se intoarca, sa ma poarte din nou intr-o calatorie, cine stie, poate chiar dupa aparitia albumului promis pentru acest an.