Ladies and gentlemen, va prezint castigatorul premiului BAFTA pentru cel mai bun film pe 2011, debutul ca regizor de lung metraj al britanicului Paddy Considine, un nume mai cunoscut ca actor, e drept, in roluri secundare, care obtinuse deja premiul ca regizor al unui scurt metraj, Dog Altogether. Ghiciti ce a facut omul: a gasit reteta castigatoare, a transformat-o intr-un film de 92 de minute, pastrand actorii principali si iata ca a reusit. Nu am vazut filmuletul care l-a inspirat, insa Tyrannosaur nu lasa deloc impresia unei povesti trase de par si de timp, asa ca presupun ca a muncit serios la scenariu, a dezvoltat mult personajele, fiindca pana la urma forta filmului este data de cei doi actori din rolurile principale. Nu, nu va ganditi nicidecum la o poveste de dragoste, departe de asta.
Reticenta mea privind subiectul a fost spulberata curand, cand mi-am dat seama ca nu avea sa curga deloc inspre o directie previzibila si enervanta. Cand un ticalos violent si crud, in stare sa-si omoare chiar si cea mai apropiata fiinta, devotatul sau caine, intr-o criza de furie, un white trash englez interpretat magistral de Peter Mullan (da, chiar el, blajinul mosulet din War Horse), cum spuneam, cand un astfel de om ajunge sa intalneasca o femeie marcata profund de religie (Olivia Colman), rabdatoare si in masura sa indure mult prea mult (stiti, genul acela de oita Domnului care ia tot ce este negativ in viata sa ca pe o binemeritata pedeapsa divina si tot ceea ce poate face este sa se roage), iti inchipui ca lucrurile pot curge intr-una din cele doua directii pe care doua personalitati atat de opuse cum sunt Joseph si Hannah le pot imprima actiunii: fie ea va incerca sa-l converteasca la cele sfinte, sa-l ajute sa-si regaseasca umanitatea printr-o iluminare religioasa, scenariu care mi se pare penibil si absolut neplauzibil, fie el va abuza de inertia si lipsa ei de reactie, va deveni din ce in ce mai crud si mai feroce... ajungand eventual intr-un punct de unde nu mai exista intoarcere si-n care s-ar putea declansa schimbarea sau nu.
V-am pacalit, nimic din variantele mele de scenariu nu se intampla, desi pana la un punct lucrurile o pot lua pe oricare dintre cele doua drumuri, dar nu va fi asa, dupa cum nici relatia care se infiripa intre ei nu este bazata pe dragoste, ci pe singuratate, pe acceptarea de catre celalalt, pe nevoia de compasiune si de comunicare, pe capacitatea ambilor de a intelege violenta si de a o ingloba intr-un fel sau altul in viata lor si pe dificultatea de a se deschide in fata altcuiva.
Atmosfera filmului ne poarta in realismul cel mai crud, emotiile si reactiile ne sunt prezentate fara menajamente, insa din banalul cotidian nu lipsesc suprizele, neprevazutul, tensiunea. In ciuda unui ritm pe alocuri lent, exista si momente in care parca ai uitat sa respiri, cand iti dai seama ca nu ai putut anticipa nimic din cum vor decurge lucrurile si oamenii sunt intotdeauna pe cat de clar incadrati in niste tipare comportamentale pe atat de imprevizibili si imposibil de intuit pana la capat.
Titlul ne poate indruma pe multe piste gresite, ca sa aflam pana la urma ca este poate una din putinele dovezi de dragoste, de afectiune si daca am asteptat sa aflu monstrul care se ascunde in spatele lui n-am gasit decat o dureroasa absenta. Pe fondul intunecat al filmului, chiar daca senzatia predominanta este singuratatea, exista cateva secvente in care Joseph apare inconjurat de prieteni vechi. Impreuna, par un grup de adolescenti carora doar ridurile si parul alb le tradeaza varsta, pastrand in suflet acelasi entuziasm, aceeasi capacitate de a se revolta, aceeasi impulsivitate specifice tineretii. De aici si nevoia de a raspunde violentei cu violenta, nedreptatii cu razbunare, suferintei cu suferinta si, intr-un tarziu, de a ispasi totul si de a da un nou curs vietii.
Nu este doar un film bun, ale carui stari si senzatii vor persista in minte dupa ce se va fi incheiat, ci si un film cu doi actori memorabili, unul dintre ei dandu-mi un alt motiv (daca Meryl Streep nu era unul suficient) pentru a astepta cu nerabdare The Iron Lady.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.