Paolo Giordano - La solitudine dei numeri primi
Se stie ca numerele prime sunt acele numere divizibile doar cu 1 si cu ele insesi. Pe masura ce valorile cresc, intervalul dintre ele devine tot mai mare, se indeparteaza unele de altele, ramanand din ce in ce mai insingurate in sirul nesfarsit al numerelor. Unele numere prime se numesc gemene fiindca sunt despartite doar de un singur alt numar, par, cum ar fi 11 si 13, 17 si 19... Odata ce inaintam spre infinit, aceste perechi devin din ce in ce mai rare.
Mattia si Alice poarta din copilarie stigmatul numerelor prime. Fiecare dintre ei a cunoscut o tragedie: ea a ramas schioapa in urma unui accident de schi, el si-a abandonat sora geamana handicapata pe o banca intr-un parc, de rusine ca ar fi putut sa-l insoteasca la petrecerea de aniversare a unui coleg de clasa, si nu a mai gasit-o niciodata. Au trecut prin scoala izolati, fara prieteni, propriile complexe impiedicandu-i sa aiba relatii normale cu cei din jur, respinsi de acestia sau respingandu-i, pana in momentul cand au ajuns fata in fata. Si Mattia cel fascinat de matematica a inteles ca, mai mult decat de doua numere prime, ei doi ar putea fi reprezentati de doua numere prime gemene, atat de aproape si totusi atat de departe. Pentru el, alege 2.760.889.966.649, iar Alice va fi simbolizata de numarul 2.760.889.966.651.
Mintea lucida si clara a matematicianului se tulbura in prezenta senzatiilor nefamiliare provocate de sexul opus, dupa cum si privirea atenta la detalii a lui Alice, devenita fotografa, trece pe langa semnele tulburarii resimtite de Mattia in prezenta sa. Nehotarati, incapabili sa reactioneze calauziti de sentimente, suferind deseori blocaje, cei doi sunt inconjurati de personaje aflate in cautarea normalitatii, dar fascinate de straniu, de diferit; insa numai cei care-si recunosc propria singuratate in celalalt pot simti legatura invizibila ce-i uneste in timp.
N-am sa va spun cum se termina povestea celor doi, insa stiti ca intotdeauna numerele prime gemene sunt separate de un numar divizibil, banal, comun.
Intinsa pe vreo 25 de ani, cartea are o desfasurare cinematografica, alcatuita din secvente, momente ale existentei protagonistilor fixate in timp. De altfel, romanul, detinator al celui mai important premiu literar italian, Strega, in 2008, a si fost ecranizat. N-as spune ca trailerul m-a convins sa vad filmul, asa ca voi ramane la carte.
Recunosc ca de multe ori am tendinta de a citi o carte mult prea rational, cu vigilenta si atentie la orice potential truc narativ sau stilistic in masura sa-mi altereze perceptia asupra ei. Atunci cand las garda jos, cand un autor, prin povestea pe care mi-o spune sau prin modul in care o face, reuseste sa ma prinda in mrejele lui, sa ma absoarba in universul construit, ajunge sa nu ma mai deranjeze o anumita abordare ce se doreste dulce-amara dar sfarseste prin a fi amarui-dulceaga, sa nu mai vad cat de mult mizeaza pe o coarda sensibila, a fascinatiei fata de trairile persoanelor stigmatizate, alienate, diferite.
Chiar daca mie mi-a placut, reusesc sa ma detasez putin si sa afirm, paradoxal, ca nu mi se pare ca premiul primit ar fi justificat: este o carte simpla, banala ca stil, foarte usor de citit, care cred ca si pe juriu l-a impresionat prin aceleasi calitati ca si pe mine, nu prin abilitatea de povestitor a autorului, ci prin tema, prin modul in care jongleaza cu analogiile cu matematica, o stiinta atat de exacta, pentru a da glas sentimentelor, atat de confuze in raport cu actiunile eroilor incat simti ca acestia, asemenea celor din tragediile grecesti, sunt manati de fatalitatea penei scriitorului catre un destin implacabil. Cartea este diluata, are putine idei, o scriitura scolareasca pe alocuri, insa ascunde o tensiune maladiva care pe mine m-a intrigat si m-a facut sa n-o las din mana pana n-am terminat-o.
Mintea lucida si clara a matematicianului se tulbura in prezenta senzatiilor nefamiliare provocate de sexul opus, dupa cum si privirea atenta la detalii a lui Alice, devenita fotografa, trece pe langa semnele tulburarii resimtite de Mattia in prezenta sa. Nehotarati, incapabili sa reactioneze calauziti de sentimente, suferind deseori blocaje, cei doi sunt inconjurati de personaje aflate in cautarea normalitatii, dar fascinate de straniu, de diferit; insa numai cei care-si recunosc propria singuratate in celalalt pot simti legatura invizibila ce-i uneste in timp.
N-am sa va spun cum se termina povestea celor doi, insa stiti ca intotdeauna numerele prime gemene sunt separate de un numar divizibil, banal, comun.
Intinsa pe vreo 25 de ani, cartea are o desfasurare cinematografica, alcatuita din secvente, momente ale existentei protagonistilor fixate in timp. De altfel, romanul, detinator al celui mai important premiu literar italian, Strega, in 2008, a si fost ecranizat. N-as spune ca trailerul m-a convins sa vad filmul, asa ca voi ramane la carte.
Recunosc ca de multe ori am tendinta de a citi o carte mult prea rational, cu vigilenta si atentie la orice potential truc narativ sau stilistic in masura sa-mi altereze perceptia asupra ei. Atunci cand las garda jos, cand un autor, prin povestea pe care mi-o spune sau prin modul in care o face, reuseste sa ma prinda in mrejele lui, sa ma absoarba in universul construit, ajunge sa nu ma mai deranjeze o anumita abordare ce se doreste dulce-amara dar sfarseste prin a fi amarui-dulceaga, sa nu mai vad cat de mult mizeaza pe o coarda sensibila, a fascinatiei fata de trairile persoanelor stigmatizate, alienate, diferite.
Chiar daca mie mi-a placut, reusesc sa ma detasez putin si sa afirm, paradoxal, ca nu mi se pare ca premiul primit ar fi justificat: este o carte simpla, banala ca stil, foarte usor de citit, care cred ca si pe juriu l-a impresionat prin aceleasi calitati ca si pe mine, nu prin abilitatea de povestitor a autorului, ci prin tema, prin modul in care jongleaza cu analogiile cu matematica, o stiinta atat de exacta, pentru a da glas sentimentelor, atat de confuze in raport cu actiunile eroilor incat simti ca acestia, asemenea celor din tragediile grecesti, sunt manati de fatalitatea penei scriitorului catre un destin implacabil. Cartea este diluata, are putine idei, o scriitura scolareasca pe alocuri, insa ascunde o tensiune maladiva care pe mine m-a intrigat si m-a facut sa n-o las din mana pana n-am terminat-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.