Fantasmele copilariei

Neil Gaiman - Oceanul de la capatul aleii

"Nici adultii nu arata ca niste adulti pe dinauntru. Pe dinafara, sunt mari si nepasatori si intotdeauna stiu ce fac. Pe dinauntru, arata la fel ca intotdeauna, la fel cum aratau cand erau de varsta ta. Adevarul e ca nu exista adulti. Nici macar unul in intreaga lume."

 Cand ni se face dor de copilul acela din interiorul fiecaruia dintre noi, de bucuria inocenta a descoperirii lumii, de momentele  cand cele mai firesti intamplari sau obiecte din jur capatau dimensiuni magice, ne intoarcem spre povesti. Insa nici atunci nu ne putem bucura pe deplin de ele daca nu sunt spuse intr-un fel care sa rezoneze si cu adultul de "dinafara" care am devenit, acela care nu exista, dupa cum ne spune Gaiman prin vocea unei fetite de 11 ani, sau poate de 1000 ori mai mult, dar pretindem ca am fi, mai exigent decat atunci cand devoram pe nerasuflate, la gramada, povestile nemuritoare cu aceleasi personaje si cu acelasi final, fara a ne intreba de ce toate urmeaza acelasi curs si se termina la fel. Acum vrem ceva diferit, o voce care sa poata captiva si cititorul mai experimentat, mai trecut prin literatura de diverse genuri si stiluri. De aceea prefer, cand ma intorc spre lumea fanteziei, sa o fac avand drept calauza cativa autori - nu multi - cu care stiu ca nu dau gres, chiar daca, inevitabil pentru literatura fantasy, ceva din farmecul originalului se va pierde intotdeauna prin traducere. 

Dupa Anansi Boys si American Gods, Gaiman ii face o noua bucurie copilului mare care am devenit cu Oceanul de la capatul aleii. Cartile lui, se spune, n-ar fi chiar pentru copii. Poate nu pentru cei mici, neinvatati cu subtilitatile unei lumi care considera ceea ce lor li se pare adevarat si posibil drept simbol si imaginatie, nedeprinsi cu incapacitatea celor care au crescut de a vedea, urmandu-si drumul drept intre doua puncte, monstrii care lor li se infatiseaza la fiecare pas, ochii ce pandesc amenintatori din cotloane, inchipuindu-si ca o scandura desprinsa dintr-un gard este doar o scandura desprinsa dintr-un gard, si nu o poarte catre un alt taram ori ca o balta nu poate fi niciodata un ocean. 

O intamplare traumatizanta, precum sinuciderea chiriasului familiei in masina unde eroul, in varsta de 7 ani, isi lasase revista preferata, pe care nu avea sa o mai primeasca niciodata, ii deschide acestuia drumul spre o lume populata cu fiinte amenintatoare, in care va invata despre prietenie, tradare, aparente care inseala, despre latura intunecata ce se ascunde in fiecare dintre noi, populata cu vise si cosmaruri, in care va fi calauzit si protejat de noua lui prietena, de mama si bunica acesteia. 

Sa consider cartea o parabola a copilariei ar insemna sa-i pierd din sensuri, sa o limitez la o perceptie prin prisma adultului, adica exact la ceea ce ea insasi condamna - uneori cam prea transant si reductiv, prin sentinte de genul "toti adultii sunt/ fac..." - incapacitatea celor mari de a se mai putea minuna, bucura, lasa vrajiti, de a percepe pericolele ce pandesc dintr-o lume nevazuta, de obicei aceea a propriilor demoni interiori. 

Asa ca n-am sa va mai spun decat atat: daca mai aveti puterea si dorinta de a va lasa fascinati de lumile carora constient si rational le refuzati existenta, daca puteti simti magia naturii chiar si fara sa-i vedeti spiritele, elfii, zanele, daca o voce familiara de copil va rasuna in minte rugandu-va sa-i spuneti o poveste, cititi Oceanul de la capatul aleii. Daca se poate in original, cu atat mai bine. Si aveti grija ce va doriti, fiindca s-ar putea ca in acea lume imperceptibila simturilor adultilor sa existe cineva care sa vrea sa va implineasca dorintele.