Chuck Palahniuk - Blestemati
De Palahniuk am auzit, ca mai toata lumea, inca de la debut, cand ecranizarea Fight Club-ului l-a adus brusc si definitiv in atentia literaturii. Mi-a placut filmul, asa ca n-am citit cartea. Dupa aceea, m-am tot invartit in jurul numelui autorului, mai rasfoiam cateva pagini intr-o librarie, nu ma convingea, lasam cartea si treceam mai departe. Dupa vreo 15 ani si peste 10 carti de la debut, tot lovindu-ma de numele lui in dreapta si in stanga, am zis ca e cazul sa vad si eu de ce e mare scriitor si de ce il numeste lumea "copilul teribil" al literaturii americane.
Acum nu stiu daca e un lucru bun sau rau ca am inceput cu Blestemati, cat de reprezentativa o fi pentru opera lui, dar din cate am auzit si din ce ma asteptam sa gasesc pare sa fie, si stilistic, si tematic. Si nu m-a convins deloc sa vreau sa ma mai intalnesc cu autorul, dimpotriva.
In primul rand, vocea narativa nu este deloc aceea a unei adolescente de 13 ani, eroina prin ochii careia ni se zugraveste iadul, ci a unui autor furios pe societatea decadenta americana, voit ostentativ, socant, cinic, strigandu-si exhibitionist indignarile si frustrarile in piata publica. Teribilismul si excesul atitudinii adolescentine este acolo, dar motivele sunt diferite decat acelea pe care le-ar putea resimti cineva la varsta presupusa a personajului.
Pornind de la premiza ca Madison a ajuns in iad in urma unei supradoze de marijuana (infirmata ulterior, dupa ce aproape toata cartea m-am intrebat unde a gasit un joint de dimensiunile unei masini, stiut fiind - si poate si eroina cea atat de matura pentru varsta sa ar fi trebuit sa stie - ca e nevoie de vreo 600 de kilograme ca sa curete pe cineva), pustoaica, fiica unor parinti celebri (tatal producator, mama actrita nominalizata la Oscar) ajunge in iad, un bun pretext pentru o satira a civilizatiei americane. Acolo intalneste diverse tipologii, intruchipate de vecinii de celula, ce se recomanda la inceput drept o fata populara, genul de gasculita portretizat de mai toate filmele americane pentru adolescenti, un pasionat de antropologie teologica interculturala (ma rog, eu imi inchipuiam ca antropologia in sine este o disciplina interculturala, dar nu-i asa ca suna mai pompos?), un fotbalist prins prin cine stie ce intorsatura a vietii in offside si un psihopat care se lauda ca si-ar fi ucis cu o pusca semiautomata mai intai familia, apoi colegii de scoala si cativa profesori.
Insa in iad nimeni nu este ceea ce pare, dupa cum nici in lumea reala nu se intampla asa. In fragmentele ce alterneaza viata de dupa moarte cu cea dinainte, vedem ca si in lumea de dincoace se intalnesc la tot pasul falsi ecologisti, falsi binefacatori ce adopta copii prin diverse colturi ale lumii de ochii camerelor de filmat, pentru a-i abandona apoi prin internatul vreunui colegiu... o lume a aparentelor sclipitoare, o imagine in oglinda a celei de dincolo, cu care poate comunica prin telefon. Prefixul iadului pare sa fie de pe undeva de prin Montana, dar "tot aia e", dupa cum remarca Madison. Pana la urma, "ïadul nu e nimic mai mult decat un cartier marginas lasat sa se deterioreze pana la extrem", cu forme de relief precum Desertul de Matreata, Marea Campie de Sticla Sparta, Marele Ocean de Sperma Irosita, Mlastina Avorturilor celor Aproape Nascuti.
Distractia demonilor pare sa fie dezmembrarea celor ce sunt deja morti si n-ar trebui sa simta durerea, regenerandu-se la infinit. Si cum altfel poti sa castigi simpatia unui demon de sex feminin decat producandu-i un orgasm?! Hai, recunoasteti, este ceva la care s-ar gandi imediat o fata de 13 ani, nu?!
Totul este excesiv si n-as avea vreo problema cu vulgaritatea de limbaj, daca si-ar gasi justificare si coerenta cu personajele si situatiile. De exemplu, Ryu Murakami, un alt autor ce mizeaza pe limbajul dur, imi place mult, poate si din cauza exotismului mediului, o Japonie care chiar si atunci cand incearca sa se ghideze dupa repere occidentale reuseste sa le inglobeze si sa le adapteze propriului stil de viata si culturii orientale.
Am ramas cu senzatia unei pierderi de timp, citind o carte plictisitoare, trasa de par, redundanta (cu atat mai mult cu cat lumea fantasy propusa ar fi putut duce spre o poveste reusita) asa ca-mi vine sa strig, parafrazand limbajul eroinei: "Esti acolo, Satan? De ce mi-ai pus in mana cartea asta de cacat?"
Cu o singura observatie din carte sunt de acord pe deplin: Pacientul englez este un film plictisitor.
In primul rand, vocea narativa nu este deloc aceea a unei adolescente de 13 ani, eroina prin ochii careia ni se zugraveste iadul, ci a unui autor furios pe societatea decadenta americana, voit ostentativ, socant, cinic, strigandu-si exhibitionist indignarile si frustrarile in piata publica. Teribilismul si excesul atitudinii adolescentine este acolo, dar motivele sunt diferite decat acelea pe care le-ar putea resimti cineva la varsta presupusa a personajului.
Pornind de la premiza ca Madison a ajuns in iad in urma unei supradoze de marijuana (infirmata ulterior, dupa ce aproape toata cartea m-am intrebat unde a gasit un joint de dimensiunile unei masini, stiut fiind - si poate si eroina cea atat de matura pentru varsta sa ar fi trebuit sa stie - ca e nevoie de vreo 600 de kilograme ca sa curete pe cineva), pustoaica, fiica unor parinti celebri (tatal producator, mama actrita nominalizata la Oscar) ajunge in iad, un bun pretext pentru o satira a civilizatiei americane. Acolo intalneste diverse tipologii, intruchipate de vecinii de celula, ce se recomanda la inceput drept o fata populara, genul de gasculita portretizat de mai toate filmele americane pentru adolescenti, un pasionat de antropologie teologica interculturala (ma rog, eu imi inchipuiam ca antropologia in sine este o disciplina interculturala, dar nu-i asa ca suna mai pompos?), un fotbalist prins prin cine stie ce intorsatura a vietii in offside si un psihopat care se lauda ca si-ar fi ucis cu o pusca semiautomata mai intai familia, apoi colegii de scoala si cativa profesori.
Insa in iad nimeni nu este ceea ce pare, dupa cum nici in lumea reala nu se intampla asa. In fragmentele ce alterneaza viata de dupa moarte cu cea dinainte, vedem ca si in lumea de dincoace se intalnesc la tot pasul falsi ecologisti, falsi binefacatori ce adopta copii prin diverse colturi ale lumii de ochii camerelor de filmat, pentru a-i abandona apoi prin internatul vreunui colegiu... o lume a aparentelor sclipitoare, o imagine in oglinda a celei de dincolo, cu care poate comunica prin telefon. Prefixul iadului pare sa fie de pe undeva de prin Montana, dar "tot aia e", dupa cum remarca Madison. Pana la urma, "ïadul nu e nimic mai mult decat un cartier marginas lasat sa se deterioreze pana la extrem", cu forme de relief precum Desertul de Matreata, Marea Campie de Sticla Sparta, Marele Ocean de Sperma Irosita, Mlastina Avorturilor celor Aproape Nascuti.
Distractia demonilor pare sa fie dezmembrarea celor ce sunt deja morti si n-ar trebui sa simta durerea, regenerandu-se la infinit. Si cum altfel poti sa castigi simpatia unui demon de sex feminin decat producandu-i un orgasm?! Hai, recunoasteti, este ceva la care s-ar gandi imediat o fata de 13 ani, nu?!
Totul este excesiv si n-as avea vreo problema cu vulgaritatea de limbaj, daca si-ar gasi justificare si coerenta cu personajele si situatiile. De exemplu, Ryu Murakami, un alt autor ce mizeaza pe limbajul dur, imi place mult, poate si din cauza exotismului mediului, o Japonie care chiar si atunci cand incearca sa se ghideze dupa repere occidentale reuseste sa le inglobeze si sa le adapteze propriului stil de viata si culturii orientale.
Am ramas cu senzatia unei pierderi de timp, citind o carte plictisitoare, trasa de par, redundanta (cu atat mai mult cu cat lumea fantasy propusa ar fi putut duce spre o poveste reusita) asa ca-mi vine sa strig, parafrazand limbajul eroinei: "Esti acolo, Satan? De ce mi-ai pus in mana cartea asta de cacat?"
Cu o singura observatie din carte sunt de acord pe deplin: Pacientul englez este un film plictisitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.