Now you see me (2013)
Am trait filmul asta exact ca pe un spectacol de magie: fara sa ma intreb cum se intampla iluzia, intrand direct in mijlocul ei, cu o bucurie copilareasca, lasand sa ma invaluie fascinatia unei lumi in care nimic nu este ceea ce pare. Si tot ca intr-un spectacol de magie, cand se termina ma ridic de pe scaun si ma intreb "doar atat?". Si aceasta intrebare implica un "as fi vrut mai mult", insa nu neaparat ca timp, ci ca substanta. Senzatia de final este ca totul a fost un divertisment usor, impachetat in stralucire si puneri in scena spectaculoase, insa doar o iluzie care, o data ce s-a incheiat, se transforma intr-o usoara deziluzie.
Filmul isi indeplineste obiectivul, acela de a tine spectatorul vrajit, de a-l transporta intr-o lume a aparentelor stralucitoare si fastuoase, cu efecte speciale bine lucrate, in timp ce-si framanta mintea sa dezlege puzzle-ul, urmarind firul politist al povestii si incercand sa afle cine este "autorul", functionand exact ca intr-un numar de magie: atrage-i atentia spectatorului in alta parte ca sa nu aiba timp sa inteleaga ce se petrece in fata lui :)
Si fara sa exceleze in originalitate (din nou trailerul mi-a creat putin asteptari intr-o alta directie, omitand cadrul si imprejurarile in care se petrec cele vazute si nevazute), scenariul ne ofera situatii amuzante si tensionate, ne poarta prin decorurile elegante din Las Vegas, New Orleans si New York, este unitar si bine orchestrat de Louis Letterier, de la care nu aveam cine stie ce asteptari, tinand cont de precedentele lui realizari, Clash of Titans si The Incredible Hulk. Cu un Jesse Eisenberg ce se joaca pe sine insusi asa cum l-am cunoscut in The Social Network, inconjurat insa de actori alaturi de care creeaza un grup de personaje credibile, functionand bine impreuna, magicul careu de asi ai iluzionismului, cei patru cavaleri ai Apocalipsei, te captiveaza fara sa vrei.
De partea cealalta se afla ceea ce credem a fi cautatorii justitiei (v-am spus ca nimic nu e ce pare, asa e in magie), agentii FBI si Interpol intruchipati de Mark Ruffalo si Mélanie Laurent. Si chiar daca relatia ce se construieste intre ei, ca parteneri lucrand la acelasi caz, nu m-a prea convins, sa zicem ca merge... In fond nu acolo ar fi punctul de interes.
De ce totul functioneaza?! Pentru ca filmul joaca exact dupa regulile pe care le propune, cele ale iluzionismului si prestidigitatiei. Iti pune in fata colapsul sistemului bancar american, uraganul Katrina, te dirijeaza permanent spre posibile fire si explicatii, purtandu-te tot mai departe de ceea ce nu trebuie vazut, chiar daca poate ti s-a spus in trecere si, odata ce crezi ca ai inteles, esti manat intr-o alta directie. Cu cat te simti mai aproape de rezolvarea unui puzzle ce initial pare usor, te trezesti si mai departe, chiar daca unele trucuri isi gasesc o explicatie deloc complicata. Pentru ca magia sa fie completa, cand ai in fata doi monstri sacri ai ecranului precum Michael Caine (daca era nevoie de inca o legatura cu atmosfera din excelentul Prestige, cu care credeam initial ca ar fi mai multe conexiuni decat in realitate) si Morgan Freeman, lasi scepticismul deoparte si intri in joc.
Si la final descoperi ca o reteta banala, bazata pe clasicele efecte vizuale de care cinematografia abunda in ultima vreme, actiune, replici dinamice si savuroase, isi atinge scopul, acela de a asigura doua ore de divertisment pe care nu ai cum sa le regreti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.