Dragostea iti da aaaaripi...

Romain Puértolas - Zahera, fetita care a inghitit un nor mare cat turnul Eiffel

Un barbat cu coafura afro intra intr-o frizerie. Pentru a-si salva urechea de foarfeca unui frizer absent, plictisit si grabit, incepe sa-i povesteasca o intamplare incredibila cu care a avut de-a face in meseria lui de controlor de trafic pe aeroportul Orly. Acest captatio benevolentiae are imediat efect si frizerul se lasa atras in istoria femeii tinere si sexy care vine in costum de baie pentru a solicita turnului de control o neobisnuita permisiune de zbor. Cand vulcanul islandez (unul din cei multi cu nume lungi) perturba cu eruptia lui traficul aerian in Europa de vest, Providence Dupois, care a invatat la 7 luni sa mearga si la 35 de ani sa zboare, se grabea sa ajunga in Maroc, la peste 2000 de kilometri departare, la fiica sa infiata, pentru a-i salva viata. 

Daca in precedentul roman al lui Puértolas un fakir calatorea intr-un dulap IKEA, nu mai surprinde acum ca o femeie zboara prin propriile forte, fara sa fi baut Redbull. M-am obisnuit deja cu situatiile absurd-amuzante si imposibile in care autorul isi pune personajele. La inceput am avut senzatia unei carti tonice, cu un suflu de optimism in masura sa pulverizeze totul: boala, saracia, destinul trist al unor copii. Zahera, fetita din Maroc despre care e vorba, a inghitit un nor mare pe care il simte zilnic in plamani ca o durere surda si sufocanta. Am pendulat apoi intre doi nori, cel care ardea in pieptul copilei si cel de pe cerul Parisului, de unde ar fi trebuit sa vina salvarea, m-a induiosat destinul micutei si ingenuitatea de copil care-si inchipuie ca stelele de pe cer sunt "made in China", pana cand m-am poticnit intr-un nor de zahar si n-am mai putut sa trec de el. 

Nu rezonez deloc cu gandirea "capra vecinului". Nici nu o invidiez daca e mai grasa si mai frumoasa, nici nu o compatimesc daca e mai jigarita si mai bolnava. Pur si simplu nu ma intereseaza vecinii, caprele lor cu atat mai putin. Iar cartea pare sa marseze mult pe viziunea asta, a reperelor exterioare: sa incerce sa te convinga sa te simti mai bine pentru ca se poate si mai rau, dupa cum sugereaza chiar micuta pacienta a spitalului din Marrakech. Apeleaza dulceag la empatie, la dimensiunea afectiva a discursului, la umor facil si pseudo-profunzimi, exprimari prozaice si truisme de genul: "Cateodata trebuie sa stii sa pierzi timp ca sa castigi timp"; "Pana sa aflam diverse lucruri, nu le stim"; "In cartile si in filmele bune, povestile se termina totdeauna cu bine. Oamenii care se lupta in viata au nevoie de povesti care se termina cu bine. Sa stiti ca toti avem nevoie de speranta."; "Inima e un dulap imens in care-i bagam pe toti cei pe care-i iubim ca sa-i avem tot timpul in noi si sa-i purtam cu noi peste tot in viata". Nu, multumesc, n-am nevoie de sperante imbibate in sirop, speranta mea legata de carte era sa gasesc mai mult umor, dar e departe de Fakir..., care-si avea si el pacatele lui, dar am trecut cu vederea, ca era roman de debut. Ca sa nu mai amintesc de locurile comune privind anumite natii, fortate in cartea lui Puértolas cat sa impinga mai departe textul, intr-atat incat aterizam in mijlocul unor berberi canibali, de unde o serie de poante rasuflate care scriitorului i s-au parut funny. 

Autorul a vrut sa ia o istorie emotionanta si sa o imbrace in hainele unei povesti pline de duiosie.  Imi plac povestile, dar nu atunci cand, dorindu-le dulci-amarui, creatorul scapa in continutul lor tot borcanul cu miere iar cele doua-trei picaturi de zeama de lamaie ajung sa nu se mai simta. Cam asta se intampla in cartea de fata, ii iese chiar mai rau decat lui Malzieu (alt scriitor cu care nu mai vreau sa-mi intersectez traseul), pentru ca are pretentia ca poate fi si trist, si plin de speranta, si duios si cinic, si poetic si amuzant, esuand cu brio in poante lipsite de subtilitati si-n banalitate.
Cand a venit vremea sa vars o lacrima, ca asa se cadea la finalul cartii ce a dat sa ma surprinda si mai ca m-as fi gandit sa ma abtin de la comentarii negative (sau de la orice comentarii, cum fac cu unele carti citite fata de care ajung la final cu senzatii oarecum contradictorii celor imediate, din timpul lecturii), n-am putut decat sa zic mersi ca s-a terminat cu lectiile de viata, cu aceste intelepciuni cu pretentia de franturi universale de umanitate transpuse intr-o permanenta nevoie de justificare, de explicare, de atmosfera pozitiva cu orice pret. Evident, ne-am intors la norisorul nostru roz.

Unora ar putea sa le placa, probabil celor care prefera acea literatura light ce-si construieste mesajul prin pseudo-filozofii pozitive de viata, nu se incrunta si nu au tendinta sa arunce o carte la afirmatii prozaice precum: ""Cel mai important e sa credeti dumneavoastra. Indiferent daca e sau nu adevarat. Credinta e cateodata mai importanta decat realitatea." Din pacate, era pe la sfarsit, daca as fi gasit  concluzia la primele pagini, as fi economisit timp pretios. Desi comparatia dintre viata si maioneza de la inceput trebuia sa ma puna in garda. Asa, am vrut sa vad unde incerca sa ajunga. Am vazut, gata, a fost ultima mea intalnire cu Puértolas, promit!
Cu mult regret pentru tinuta grafica eleganta a cartilor publicate de Baroque Books &Arts, alegerile lor editoriale nu-s deloc in ultimul timp pe gustul meu. Cutia de bomboane e frumoasa, dar ambalajul nu-i suficient ca sa-mi para si gustoase...