La drum prin Anglia

Rachel Joyce - Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry

Cum ar fi sa pleci de acasa gandindu-te ca te duci pana la posta sa pui raspunsul la scrisoarea prin care o persoana pe care nu ai mai vazut-o de 20 de ani te anunta ca are cancer si sa tooot mergi, sa treci de prima cutie postala gandindu-te ca te vei opri la urmatoarea, sa iesi din oras, sa-ti continui drumul, fara nici un plan, fara harta sau GPS, fara incaltari comode de drumetit, fara haine de schimb, pret de 1000 de kilometri? Este ceea ce face Harold Fry, un pensionar din sud-estul Angliei, in momentul cand afla ca o cunostinta, o fosta colega de serviciu, nu mai are mult de trait. 

La inceput este un impuls, un instinct, primii pasi ii face pe negandite, apoi incepe sa primeasca incurajari sa continue. Pana la 65 de ani,  Harold nu a fost niciodata omul hotararilor spontane, nici nu a mers prea mult pe jos. Dar nu are importanta, pentru ca sentimentul de usurare si mandrie pe care-l simte cineva cand se hotaraste sa faca un lucru nebunesc il poarta mai departe, ca si oamenii care-l incurajeaza, vorbele lor bune, increderea ca va reusi, ce-i face pasii tot mai siguri. Si apoi sunt motivatiile mai puternice: sa-si demonstreze siesi ca nu mai e barbatul care, atunci cand fiul ii era gata sa se inece, s-a oprit sa se descheie la sireturi inainte de a intra in apa; sa-si rascumpere greselile, sa o vindece pe Queenie, femeia bolnava, vindecandu-se in acelasi timp pe sine, sa-si ceara iertare. 

Pe drum descopera libertatea de a vorbi cu un necunoscut, spatiile deschise unde gandurile se limpezesc, neperturbate de orasul care inabusa, cu zgomotul lui, vocea interioara, ocazia de a vedea lumina aurie a unui amurg si culorile norilor, micile detalii ce ma fac si pe mine, de multe ori, sa cutreier haihui, pe carari de munte mai ales. Cel mai mult cred ca am mers pe jos intr-o zi 24 de kilometri (cu diferenta de nivel destul de mare). Dar la fiecare drumetie, ca dureaza cateva ore sau o zi intreaga, pentru a o lua de la capat in ziua urmatoare, am senzatia ca, fara sa fac nimic deosebit (cum spune Harold, ce mare lucru este sa pui un picior inaintea celuilalt?), drumul ma transforma. Si asta este sentimentul cel mai puternic dat de carte, pe langa o pofta incredibila de plecat aiurea pe drumuri, chiar daca la mine motivatia principala este drumul insusi, nu trebuie sa ma astepte la capatul lui nimeni, decat un loc frumos, pe care il gasesc intotdeauna. 

Nu va spun ce gaseste Harold la sfarsit, pana la urma nici nu este atat de important, la cum vad eu calatoriile, ci doar ca nu numai cel care pleaca, ci si cel care ramane acasa pentru prima data singur, Maureen, sotia lui, va fi transformata de aceasta calatorie. 

Am traversat Anglia de la sud-vest la nord-est cu harta alaturi: spre jumatatea cartii, nu facusem nici un sfert din drum si ma uitam cu ingrijorare ca nu cumva sa se termine inainte de a ajunge undeva - cartea zic, nu personajul, pentru ca prefer ca o carte sa-si atinga totusi destinatia :). Este lineara, ca un drum trasat in linie dreapta, desi personajul are momente de ocolire, de pierdere a directiei potrivite, de ezitari:  cartea stii de unde pleaca, intelegi destul de repede si unde va ajunge, dar nu te lasa sa te opresti din drum. Ceea ce, pentru romanul unei debutante, se poate numi o reusita, in ciuda lipsei de echilibru ce a facut-o probabil sa-si dea seama ca, in ritmul in care a inceput, are nevoie probabil de vreo cinci volume ca sa-si termine personajul calatoria. Partea buna e ca detaliile trecutului sunt bine dozate, se dezvaluie treptat, partea mai putin buna e ca in unele momente, mai ales in partea a doua, drumul devine un pretext, cade in umbra unor personaje galagioase si dialogurile nu sunt chiar punctul forte al autoarei.

Citeam candva (si am cautat acum, dar n-am reusit sa gasesc) despre un scriitor care in anii '70 a mers pe jos intr-o alta tara (sa fi fost Franta? Spania?) pentru a-si vizita o prietena bolnava, cu convingerea ca trebuie sa faca drumul pentru ca gandurile si rugaciunile lui de vindecare sa aiba efect. Prietena a supravietuit, a mai trait vreo 10 ani dupa aceea. Despre valentele mistice ale pelerinajului ne vorbeste voalat si cartea lui Rachel Joyce. Fara ca Harold sa fie credincios in sensul religios, are incredere in puterea sa de a-si implini menirea, de a aduce vindecare. Unele gesturi si intalniri ale calatoriei lui isi gasesc inspiratia in secvente si pilde biblice: spalarea picioarelor pelerinului de catre emigranta slovaca, renuntarea la bunurile lumesti (harta, haine), adunarea discipolilor ce se vor lepada apoi de el si il vor trada.
Bifeaza elegant si corectitudinile politice. Evident ca in drumul sau Harold se intalneste cu un gay, cu niste feministe, cu o emigranta, medic in Slovacia si spalatoare de toalete in Anglia, cu o revarsare de oameni buni gata sa ajute prin fapte sau cu o vorba de incurajare si cu un potop de bune intentii. Devine usor stereotip sa vezi ca multi atat asteapta, sa apara un strain pentru a-si deschide sufletul... cand in zilele noastre e de fapt invers si oamenii devin mai suspiciosi, mai neincrezatori fata de necunoscutul de langa ei.
E o carte simpla, marcata poate un pic cam pregnant de senzatia de repetitivitate si previzibilitate a rezultatului intalnirilor cu oamenii, dar simpatica. Probabil ca daca nu as simti si eu, la randul meu, destul de des, nevoia de a-mi lua campii si a colinda aiurea prin lume, bucuria de a merge, pur si simplu, i-as fi vazut mai clar latura artificiala a constructiei, dar asa, cu harta langa mine, am savurat-o cu placere si ar fi cam rautacios din partea mea sa o scot in evidenta. Mi-a placut sentimentul pe care mi l-a dat, fluiditatea calatoriei, in ciuda lipsei preocuparilor de slefuire a formei. A fost ca un drum la care Rachel Joyce s-a angajat fara sa se gandeasca prea mult, fara sa-l pregateasca, pur si simplu din entuziasm, din impuls. De data asta, entuziasmul ei m-a contaminat. Nu stiu daca se va repeta cu o alta carte a sa.